11. Neîntocmirea minutei – care, conform art. 309 C. proc. pen., constituie rezultatul deliberării – echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei de către prima instanţă, astfel că instanţa de apel, admiţând apelul declarat de inculpat şi desfiinţând sentinţa atacată, urmează a dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de prin grad.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 84/A/1997
12. Atâta vreme cât, prin sentinţa atacată cu apel, s-a luat act de declaraţia condamnatului – făcută personal şi prin apărătorul desemnat din oficiu – că îşi retrage cererea de revizuire, apelul declarat de condamnat, care susţine că nu a făcut o asemenea declaraţie şi stăruie în soluţionarea cererii, este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare în baza art. 379 pct. 1 lit. a C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 102/A/1997
13. Prin sentinţa atacată cu apel de către parchet, inculpatul a fost condamnat la 8 ani închisoare şi obligat a plăti părţii civile suma de 1.500.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli de înmormântare, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte; instanţa nu a stabilit şi o de întreţinere pentru copilul minor al victimei, cu motivarea că victima, nefîind încadrată în muncă, nu contribuia la întreţinerea acestuia.
Apelul declarat de parchet, prin care se critică nea-cordarea unor despăgubiri periodice pentru fiul minor al victimei, este fondat, deoarece, deşi nici partea civilă, nici parchetul n-au administrat probe în vederea stabilirii prejudiciului suferit de acesta, prima instanţă trebuia să-şi exercite rolul activ şi să administreze, ea, asemenea dovezi.
In consecinţă, se va admite apelul, se va desfiinţa parţial sentinţa atacată – sub aspectul laturii civile – şi se va dispune rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către prima instanţă; cauza se va trimite instanţei de prim grad, deşi apelul are caracter devolutiv, pentru că, prin soluţionarea ei în această fază, de către instanţa de apel, părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 140/1997
NOTĂ. Articolul 379 pct. 2 lit. b C. proc. pen. consacra – în mod limitativ – situaţiile în care instanţa de apel poate restitui cauza, spre rejudecare, primei instanţe. Ea nu poate, lua extensiv măsura restituirii, adăugând alte cazuri celor enumerate de lege, sub cuvânt că prin această extindere se asigură părţilor accesul la trei grade de jurisdicţie, legiuitorul şi-a exprimat în mod clar voinţa şi peste voinţa sa nu se poate trece, adăugând la lege, fără ca soluţia să fie nelegală.
Dintre cele trei situaţii prevăzute în art. 379 pct. 2 lit. b C. proc. pen., în care este posibilă şi obligatorie restituirea la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, în speţă ar putea fi luat în considerare unul singur: nerezolvarea fondului cauzei. în realitate, însă, nu este vorba de aşa ceva; instanţa s-a preocupat de eventuala îndreptăţire la despăgubiri a copilului minor al victimei şi a constatat că, prin săvârşirea infracţiunii, acesta nu a suferit nici un prejudiciu, deoarece victima nu contribuia material la întreţinerea lui. Prin aceasta ea a rezolvat – bine sau rău, nu interesează – fondul cauzei. Chiar dacă rezolvarea sa ar fi greşită, din cauza neadministrării tuturor probelor necesare, completarea probatoriului era de atributul instanţei de apel, care, potrivit art. 378 alin. 2 C. proc. pen., trebuia să efectueze propria-i cercetare judecătorească.
14. Prin decizia atacată cu recurs de către cei doi inculpaţi – G. E. şi S. F. – tribunalul a admis apelul declarat de parchet, a dispus majorarea pedepsei aplicate primului inculpat şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă numai cu privire la contopirea pedepselor la care a fost condamnat G. E. şi la anularea măsurii suspendării condiţionate a executării pedepsei de care beneficiase anterior S. F.
Trimiţând cauza spre rejudecare sub aspectele arătate, instanţa de apel a nesocotit efectul devolutiv al apelului, prin care se înţelege trecerea sau transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac; aceasta înseamnă trecerea pricinii la instanţa de apel cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le comportă, în vederea unei noi examinări.
în conformitate cu acest efect, prevăzut în art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel trebuia să procedeze, potrivit art. 345 C. proc. pen., adică să contopească pedepsele şi să dispună anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi, dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 33 şi, respectiv, art. 84 C. pen.
Conform art. 379 pct. 2 lit b C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, nu se poate face decât dacă judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi, nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei; or, în speţă, casarea cu trimitere nu se încadrează în nici unul din cazurile sus-menţionate.
în consecinţă, se vor admite recursurile declarate de inculpaţi, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
C. Apel Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 410/1997
NOTĂ. Critica adusă deciziei pronunţate de instanţa de apel este corectă, căci, într-adevăr, potrivit art. 379 pct. 2 lit. b C. proc. pen., această instanţă nu poate trimite cauza spre rejudecare, la instanţa de fond, decât în cele trei cazuri
– strict limitate – prevăzute în acel text, dintre care nici unul nu se regăseşte în speţă.
Dar, cu toate acestea, recursul era inadmisibil pentru că, potrivit art. 385′ alin. 1 lit. e C. proc. pen., deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunalele judeţene, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, nu pot fi atacate cu recurs.
15. Potrivit art. 362 lit. f C. proc. pen., poate face apel
– ca persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei – numai o persoană care, prin apelul declarat de ea, poate devolua, fără a pune în discuţie fondul cauzei, o chestiune auxiliară în soluţionarea căreia se consideră lezată.
Nu poate declara apel în temeiul acestui text o unitate dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. care se pretinde prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii, dar care nu s-a constituit parte civilă şi în favoarea căreia nici procurorul n-a exercitat din oficiu acţiunea civilă; apelul declarat de o asemenea unitate trebuie respins ca inadmisibil.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 156/1997
16. Nesemnarea minutei de către toţi membrii completului de judecată este sancţionată cu o nulitate absolută, prevăzută în art. 197 alin. 2 C. proc. pen.; în consecinţă, se vor admite apelurile declarate de parchet şi de inclupat, iar cauza se va trimite spre rejudecare primei instanţe.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 215/AJ1997
NOTĂ. Articolul 379 C. proc. pen. instituie, în ceea ce priveşte cazurile de rejudecare a cauzei de către prima instanţă, după admiterea apelului, o reglementare foarte restrictivă. Indiferent de motivul pentru care se admite apelul, în principiu, instanţa de apel este aceea care trebuie să pronunţe o nouă hotărâre asupra fondului, prin adoptarea uneia din soluţiile prevăzute în art. 345 C. proc. pen. Aşa cum s-a observat, instanţa de apel repetă la un nivel superior judecata de fond, iar apelul îşi dublează valenţele pentru că, pe lângă natura sa, de cale ordinară de atac, îmbracă practic formele de judecată în prima instanţă (v. N. Volon-ciu, Tratat de procedură penală, voi. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 271).
Cazurile de trimitere a cauzei spre rejudecare de către prima instanţă sunt minime ca ipoteze şi strict limitativ înscrise în lege (ibidem, p. 272). în urma admiterii apelului, rejudecarea de către prima instanţă este posibilă numai în următoarele trei situaţii:
– judecarea cauzei în prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citate;
– judecarea cauzei a avut loc în absenţa părţii care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
– hotărârea primei instanţe a lăsat nerezolvat fondul cauzei.
în primele două situaţii, cauza trebuie rejudecată de prima instanţă, pentru că altfel partea ar fi lipsită de un grad de jurisdicţie; în cea de-a treia situaţie, cauza trebuie trimisă primei instanţe pentru că nu a existat o judecată asupra fondului, de către acea instanţă şi, pe cale de consecinţă, dacă nu s-ar proceda în acest mod, cele două grade de jurisdicţie ar fi reduse la unul singur.
Acestea sunt singurele ipoteze în care prima instanţă este abilitată să rejudece cauza după admiterea apelului. Nici o altă situaţie – inclusiv existenţa unei nulităţi absolute în sensul art. 197 alin. 2 C. proc. pen. – nu justifică abaterea de la reglementarea menţionată şi de la voinţa clar exprimată a legiuitorului de a restrânge cazurile de rejudecare de către prima instanţă la cele mai sus-amintite.
17. Conform art. 368 alin. 1 C. proc. pen., după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac; ele pot reveni asupra renunţării, dar -conform art. 368 alin. 2 C. proc. pen. – numai înăuntrul termenului de declarare a apelului.
Dacă a intervenit ulterior împlinirii acestui termen, revenirea nu produce consecinţe juridice şi instanţa urmează a lua act de renunţarea la apel.
Această soluţie se impune şi în cazul în care mai înainte ca inculpatul să fi declarat – în termenul prevăzut în art. 368 alin. 1 C. proc. pen. – că renunţă la apel, a fost primit un apel declarat de apărătorul desemnat din oficiu al inculpatului.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 78/A/1997
NOTĂ. în cazul în care, potrivit art. 362 alin. ultim C. proc. pen., poate face apel pentru inculpat, apărătorul -dacă nu are calitatea de reprezentant convenţional, în baza unei împuterniciri speciale – acţionează ca substituit procesual, fiind, cu alte cuvinte, o persoană care îndeplineşte actul în nume propriu,dar în interesul altuia. De aceea, dacă inculpatul apreciază că apelul făcut de substituit nu-i serveşte interesele, îl poate lipsi de eficienţă prin simpla sa manifestare de voinţă contrară, declarând – înăuntrul termenului de apel – că renunţă la dreptul de a ataca hotărârea.
18. în cadrul efectului extensiv al apelului, reglementat prin art. 373 C. proc. pen., instanţa de apel trebuie să examineze cauza, prin extindere, nu numai cu privire la părţile care – făcând parte din acelaşi grup procesual cu apelantul – nu au folosit calea de atac a apelului, dar şi cu privire la cele care, deşi au declarat apel, l-au retras.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 142/A/1997
19. Dacă în motivarea sentinţei de condamnare nu este arătată situaţia de fapt care a condus la condamnarea inculpatului pentru una din infracţiunile imputate iar considerentele hotărârii cuprind doar formularea generică “faţă de probele administrate se reţine ca dovedită situaţia de fapt arătată în rechizitoriu”, nu este cazul ca apelul să fie admis, atâta vreme cât instanţa de apel constată că reţinerea infracţiunii respective este justificată de probele administrate în cauză şi arată, în motivarea deciziei sale, în ce a constat, în fapt, acea infracţiune.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 246/A/1997
20. Inculpatul, nefiind prezent nici în dezbateri, nici la pronunţarea hotărârii, şi declarând apel în termen de 10 zile de la punerea în a acesteia, în mod legal s-a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 365 C. proc. pen. privitoare la apelul peste termen.
în cazul apelului peste termen, nu este necesar ca partea să aducă vreo justificare pentru depăşirea termenului de apel.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 522/1997
NOTĂ. Una din condiţiile cerute de lege pentru exercitarea apelului peste termen este aceea ca partea care doreşte să atace hotărârea să fi lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţarea hotărârii care o nemulţumeşte.
Cu privire la condiţia ca partea să fi lipsit “la judecată”, au fost exprimate două opinii diferite. Potrivit uneia dintre acestea – adoptată implicit şi de curte prin decizia de mai sus – o parte este considerată că a fost lipsă la judecată când nu a fost prezentă la data când au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţe (v. V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sâr-bulescu, V. Stoican, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 297; N. Volonciu, Tratat de procedură penală,voi. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 251 – nota 70; TS, sp., dec. nr. 4995/1972, RRD nr. 8/1974, p. 172). Conform celeilalte opinii – pe care o împărtăşim -, condiţia la care ne referim trebuie înţeleasă în sensul că partea a lipsit la toate şedinţele de judecată care s-au desfăşurat până la deliberare, iar nu doar la ultimul termen de judecată (v. V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, voi. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 222; Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 541; I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 551; D. V. Mihăescu, Recursul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 114; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 133/1991, Culegere II, p. 239). în fundamentarea acestui punct de vedere există, în principal, un argument dedus din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale, în sensul că, în timp ce în art. 365 C. proc. pen., privitor la apelul peste termen, legiuitorul a folosit expresia “partea a lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare”, în art. 363 alin. 3 C. proc. pen., care fixează momentul de când începe să curgă termenul de apel, este vorba de absenţa părţii numai la “dezbateri şi la pronunţare”. De altfel, – s-a mai arătat -doar într-o asemenea interpretare se poate presupune că partea nu a luat cunoştinţă de pronunţare şi de hotărâre (v. Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 541)
21. Atâta vreme cât partea responsabilă civilmente -obligată la despăgubiri de către prima instanţă – nu a declarat apel, însă cu ocazia judecării apelurilor făcute de celelalte părţi a solicitat scoaterea sa din cauză, în mod legal instanţa de apel nu a examinat această cerere, iar recursul său urmează a fi respins.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 426/1997
22. Potrivit art. 364 C. proc. pen., apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă se constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
In speţă, inculpatul – al cărui apel a fost respins ca tardiv – a arătat prin cererea de recurs că, deşi a fost condamnat cu executarea pedepsei la locul de muncă, aşa cum se prevede în minută, în condica de şedinţă, din care a luat cunoştinţă de soluţia pronunţată, s-a menţionat greşit că a fost condamnat cu suspendarea executării pedepsei; de asemenea, a arătat că el a declarat apel înăuntrul termenului de 10 zile, calculat de la primirea mandatului de executare a pedepsei.
Cum aceste susţineri sunt confirmate prin referatul întocmit pe cererea de apel şi prin prezentarea mandatului de executare a pedepsei şi, cum prin menţionarea greşită a soluţiei în condica de şedinţă, inculpatul a fost pus în situaţia de a lua cunoştinţă de soluţia pronunţată doar în momentul primirii mandatului – situaţie ce reprezintă o cauză temeinică de împiedicare a declarării în termen a apelului – rezultă că, în speţă, erau îndeplinite condiţiile pentru repunerea inculpatului în termenul de apel.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 531/1997
23. Efectul devolutiv al apelului, reglementat prin art. 371 C. proc. pen., se completează, în aplicaţiile sale practice, atât cu efectul extensiv al acestei căi de atac (art. 373 C. proc. pen.), cât şi cu regula neagravării situaţiei în propriul apel (art. 372 C. proc. pen.).
Dacă apelul procurorului – aşa cum a fost făcut sau completat până la expirarea termenului de apel – este limitat la unul dintre inculpaţi şi dacă a fost declarat în defa-voare, efectul devolutiv al apelului este mărginit la acest inculpat, astfel că situaţia celorlalţi inculpaţi nu mai poate fi pusă în discuţie pentru a se obţine o agravare a situaţiei lor. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 373 C. proc. pen. care, obligând instanţa de apel să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile la care apelul nu se referă, interzice a se crea acestora o situaţie mai grea.
Atâta vreme cât, în speţă, apelul – în defavoare – al procurorului s-a referit în mod explicit numai la unul din inculpaţi, achitat de prima instanţă, în mod greşit instanţa de apel a luat act de declaraţia orală făcută de procurorul de şedinţă, după expirarea termenului de apel, că extinde apelul cu privire la un coinculpat condamnat, cerând majorarea pedepsei şi, ca urmare, a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea.
Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară legii şi casabilă în baza art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 725/1997
24. Potrivit art. 363 alin. 3 C. proc. pen., pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri cât şi la pronunţare, termenul de apel – de 10 zile – curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii.
Comunicarea copiei de pe dispozitiv constituie, însă, punctul de plecare a curgerii termenului de apel numai dacă a fost legal făcută, adică cu respectarea dispoziţiilor art. 177-182 C. proc. pen.
în cazul unei comunicări nelegale, apelul trebuie considerat ca fiind făcut în termen, chiar dacă a fost declarat după un interval de timp mai mare de 10 zile, calculat de la acea comunicare.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 857/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, în referire la calea de atac a recursului, v. TS, sm., dec. nr. 30/1977, RRD nr. 2/1978, p. 57.
25. împrejurarea că inculpatul s-a aflat în delegaţie nu constituie o cauză temeinică de împiedicare de a declara apel în termen în sensul art. 364 C. proc. pen., care reglementează repunerea în termenul de apel.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 899/1997
26. întrucât din actele dosarului rezultă că inculpatul a lipsit atât la judecarea cauzei cât şi la pronunţare şi că apelul a fost declarat – de soţia condamnatului – înainte de expirarea termenului de 10 zile prevăzut în art. 365 C. proc. pen., tribunalul trebuia să constate că sunt întrunite condiţiile pentru formularea apelului peste termen, şi nu să-l respingă ca tardiv. Argumentul invocat de instanţa de apel în motivarea soluţiei – că apelul nu a fost însuşit de inculpat – nu este relevant, atâta vreme cât calea de atac a fost promovată de o persoană abilitată, conform art. 362 alin. 2 C. proc. pen., să o exercite pentru inculpat.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 973/1997
