Cererea inculpatului, prin care acesta invocă nelegala sa citare cu ocazia judecăţii în primă instanţă, urmează a fi analizată prin prisma dispoziţiilor legale privind apelul peste termen, neputând fi calificată şi soluţionată ca o cale extraordinară de atac, respectiv revizuire sau contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) din Codul de procedură penală.
(Decizia nr. 1796 din 23 septembrie 2002 – Secţia a ll-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 986 din 16.04.2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în baza art. 394 din Codul de procedură penală, a fost respinsă, în principiu, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat G.G., privind Sentinţa penală nr. 1377 din 07.05.2001, pronunţată de aceeaşi instanţă şi rămasă definitivă prin neapelare la 25.06.2001.
S-a reţinut de către prima instanţă că motivul invocat de petent în susţinerea cererii, respectiv faptul că procedura de citare a sa cu ocazia judecăţii nu a fost legal îndeplinită, situaţie în care nu a avut cunoştinţă despre existenţa cauzei în care a fost judecat şi condamnat, nu se înscrie între cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală.
Prin Decizia penală nr. 968/A din 05.06.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, a fost admis apelul petentului condamnat împotriva Sentinţei penale nr. 986/2002 a Judecătoriei Sectorului 4, care a fost astfel desfiinţată în totalitate.
S-a admis contestaţia în anulare formulată de condamnat împotriva Sentinţei penale nr. 1337/2001 a Judecătoriei Sectorului 4.
A fost desfiinţată în parte această ultimă sentinţă şi în fond a fost condamnat inculpatul G.G. la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru cele 2 infracţiuni săvârşite.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a dispus retragerea formelor de şi emiterea unei noi forme de executare la rămânerea definitivă a hotărârii.
S-a reţinut de către tribunal că natura juridică a cererii formulate de condamnat nu este aceea a revizuirii, ci a contestaţiei în anulare, întrucât petentul a invocat nelegala sa citare pentru termenele la care cauza s-a judecat în fond, inclusiv cel la care s-a pronunţat sentinţa prin care a fost condamnat.
Analizând dosarul de fond, tribunalul a constatat că inculpatul nu a fost legal citat la domiciliu (adresa fiind incompletă, fără scară şi etaj), fiind ulterior citat la adresa la care locuia în fapt (fără forme legale) şi prin afişare la uşa consiliului local.
Recursul este fondat.
Chiar dacă petentul şi-a intitulat calea de atac “revizuire”, motivul invocat de el, respectiv o pretinsă lipsă de procedură cu care a fost judecat la instanţa de fond, nu se încadrează în nici unul dintre cele cinci cazuri de revizuire prevăzute de lege, aspect reţinut de altfel corect de instanţa de apel, în considerente.
Cu toate acestea, în mod greşit instanţa de apel a considerat cererea condamnatului ca fiind o contestaţie în anulare, soluţionând-o după o procedură sui-generis, neprevăzută în Codul de procedură penală.
Tribunalul nu a observat că lipsa de procedură invocată se referea la judecata în fond, când sentinţa nu era definitivă. Or, potrivit art. 386 alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate face contestaţie în anulare numai împotriva unei hotărâri definitive.
De asemenea, în art. 389 din Codul de procedură penală se arată că pentru cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) – c), contestaţia se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.
Din cele arătate rezultă că tribunalul nu putea soluţiona o contestaţie în anulare, în situaţia în care hotărârea se atacă, potrivit legii, cu apel şi recurs.
Mai mult, contestaţia a fost soluţionată printr-o procedură contrară legii, ignorându-se cele două faze, respectiv admisibilitatea în principiu şi judecata propriu-zisă a contestaţiei.
Ceea ce trebuia să observe instanţa de apel era faptul că motivul invocat de petent viza lipsa lui, atât la judecată, cât şi la pronunţare, în faţa instanţei de fond, situaţie în care tribunalul trebuia să considere cererea ca apel peste termen şi să o judece ca atare, verificând şi celelalte condiţii prevăzute de art. 365 din Codul de procedură penală.
Neprocedând astfel, tribunalul a pronunţat o hotărâre contrară legii, sens în care, admiţând recursul parchetului, Curtea va casa în totalitate atât sentinţa, cât şi decizia şi va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, în vederea soluţionării apelului declarat peste termen de inculpatul G.G.
