Legea nr. 47/1992, art. 29 alin. (5)
dă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, reglementând-o ca o măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoane şi permite justiţiei să se deruleze. Art. 23 din Constituţie reglementând condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, nu distinge dacă aceasta se produce într-o fază sau alta a procesului penal, normele constituţionale urmând să fie respectate ori de câte ori se dispune măsura arestării unei persoane.
încheierea penală din 26 aprilie 2010
Prin sentinţa penală nr. 117/26.02.2010 a Tribunalului Iaşi, s-a dispus restituirea cauzei la D.I.I.C.O.T. în vederea: refacerii actului de sesizare prin înlăturarea nelegalităţilor derivând din ncînceperea urmăririi penale şi nepunerea în mişcare a acţiunii penale faţă dc unii dintre inculpaţi şi cu privire la unele fapte; refacerii actului de sesizare în sensul asigurării concordanţei dintre faptele pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cu privire la care s-a prezentat materialul de urmărire penală, încadrarea juridică ce va fi dată acestora, astfel încât instanţa să poată fi legal învestită; înlăturării tuturor nelegalităţilor constatate; prezentării din nou a materialului de urmărire penală fiecăruia din cei şase inculpaţi, conform art. 253, art. 257 C. proc. pen. A fost menţinută măsura arestării preventive luată faţă dc inculpaţii: C.C., A.A. şi B.A. deţinuţi în Penitenciarul Iaşi.
Pentru a dispune astfel instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
La data de 09.11.2009, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor C.C., A.A.-E., A.A., B.A., Ţ.G., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiu
nilor de „trafic de persoane” şi „trafic de minori”, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), respectiv art. 13 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 678/2001 modificată prin O.U.G. 79/2005 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, fiecare cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi art. 75 lit. c), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor.
In ceea ce priveşte măsura arestării preventive luată în cauză faţă de inculpaţi, tribunalul a menţinut-o în condiţii de legalitate şi temeinicie, ordinea publică fiind realmente ameninţată prin natura valorilor sociale pretins lezate, prin amploarea activităţii infracţionale dedusă judecăţii. în plus, exista bănuiala rezonabilă că, lăsaţi în libertate, inculpaţii ar putea exercita presiuni asupra părţilor vătămate sau a martorilor în vederea influenţării în sensul urmărit de aceştia.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că nu s-au modificat temeiurile care s-au avut în vedere la luarea şi ulterior, menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii C.C., A.A. şi B.A., şi a dispus menţinerea acesteia.
In recurs, inculpatul C.C. a invocat ncconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 148 lit. 0 C. proc. pen., raportat la art. 160 C. proc. pen., solicitând sesizarea şi suspendarea procesului, la aceste cereri achiesând şi inculpaţii B.A. şi A.A. Argumentele lor au vizat necon-stituţionalitatea dispoziţiilor art. 148 lit. f) raportat la dispoziţiile art. 160b C. proc. pen.
Autorul excepţiei a susţinut că textele procedurale sus menţionate nu sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 23, art. 24 alin. (1) din Constituţie, „art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile politice şi civile” şi art. 5 şi art. 6 din CEDO.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a reţinut că în susţinerea excepţiei, s-a arătat că în art. 148 alin. (1) C. proc. pen. se precizează că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiilc prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile enumerate de la litera a)- e). La alin. (2) al aceluiaşi articol se stipulează că în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a)-e, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este de detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani. Urmare acestor dispoziţii procedural penale, textul prevăzut la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. apare ca inutil, întrucât în conţinutul acestuia se stipulează că măsura arestării inculpatului se dispune şi atunci când inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, în cc priveşte prima condiţic a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani, aceasta nu poate avea aplicare întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţia României – privind libertatea individuală – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Din acest motiv, înainte de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare nu se poate constata că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani, motiv pentru care consideră că acest text de lege este neconstituţional.
In ceea ce priveşte a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. 0 C. proc. pen., respectiv că există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, inculpaţii au apreciat că nici acest text nu este necesar, întrucât condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea preventivă prevăzute de dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen. acopcră toate acele situaţii în care inculpatul ar putea să se sustragă urmării penale sau judecăţii.
In contextul în care, în speţă, pericolul concret pentru ordinea publică a fost descris de instanţele dc judecată ca fiind una din situaţiile prezentate la art. 148 alin. (1) lit. a) – e) C. proc. pen., iar alteori este confundat cu pericolul social al faptei, inculpaţii au susţinut că această a doua condiţie nu acoperă alte situaţii şi cazuri în care s-ar impune arestarea lor preventivă, ci constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, aşa cum sunt definite în Constituţia României.
Articolul 148 C. proc. pen. lit. 0 este în contradicţie cu art. 160b C. proc. pen., privind menţinerea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii, iar dispoziţiile de la lit. 0 derogă complet de la dispoziţiile art. 148 C. proc. pen. care, la alin. (1) prevăd că art. 143 C. proc. pen. se aplică
doar cazurilor prevăzute la lit. a) la e). In cc priveşte lit. f)> ar rezulta „certitudinea” că inculpatul a săvârşit o infracţiune, dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. nemaifiind incidente.
Inculpaţii au considerat că dispoziţiile art. 148 lit. 0 C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., aduc atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile legale relative la verificările privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii au fost criticate în raport de normele constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Curtea a opinat că textele criticate din legea procesual penală sunt în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi nu aduc nicio atingere drepturilor constituţionale la care se face referire.
Constituţia dă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, reglementând-o ca o măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoane şi permite justiţiei să se deruleze. Art. 23 din Constituţie reglementând condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, nu distinge dacă aceasta se produce într-o fază sau alta a procesului penal, normele constituţionale urmând să fie rcspectatc ori de câte ori se dispune măsura arestării unei persoane.
Din interpretarea dispoziţiilor legale criticate nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, folosirea de legiuitor a termenului „infracţiune” are o semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. Aşa fiind, contrar susţinerilor autorului exccpţiei, dispoziţiile legale examinate nu contravin prevederilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, şi nici dreptului la un proces echitabil. în acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin deciziile nr. 76 din 8 februarie 2005, nr. 245 din 9 martie 2006, nr. 1.142 din 4 decembrie 2007 şi nr. 946 din 25 iunie 2009.
In ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., curtea de apel a apreciat că autorii excepţiei au dat un alt înţeles noţiunii de instrucţie penală, care, potrivit art. 53 din Constituţie, legitimează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, între care se regăseşte şi privarea de libertate. Aşa fiind, se desprinde concluzia înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate a textului în măsura în carc este posibilă arestarea inculpatului şi în faza de cercetare judecătorească. Or, potrivit art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală, privarea de libertate se dispune numai în cursul procesului penal, ceea ce implică atât faza de urmărire penală, cât şi faza de judecată, cu singura deosebire că în cursul primei faze a procesului penal arestarea preventivă se poate dispune pentru o perioadă rezonabilă de maximum 180 de zile.
Dc asemenea, dispoziţiile contestate sunt opozabile fară nici un fel de pe considerente arbitrare tuturor persoanelor aflate în situaţii similare, nefiind încălcat principiul egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, curtea de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate
invocate. Dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu sunt incidente în cauză, ele referindu-se la judecarea cauzei.
Având în vedere şi disp. art. 303 alin. (6)” C. proc. pen. teza finală, curtea de apel a apreciat că nu se impune suspendarea judecăţii, întrucât obiectul cauzei vizează exclusiv măsura preventivă şi nu fondul dedus judecăţii.
