DECIZIA Nr. 812/07.12.2011 –
autor jud. Costache Elena Raluca
domeniu asociat – Procedură penală
Prin sentinţa penala nr. 138/26.09.2011 a Judecătoriei Mizil, in baza art.180 alin.2 C.pen. cu aplic art.37 lit.b C.pen. a fost condamnat inculpatul S.R.C. la pedeapsa de 1(unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, faptă din data de 07.12.2009.
S-a facut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.p.
În baza art. 14 şi 346 C.p.p. rap. cu art. 998 şi urm. C.civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată-parte civilă P.A., şi s-a dispus obligarea inculpatului S.R.C. la plata sumei de 900 lei daune materiale şi a sumei de 1.000 lei daune morale.
În baza art.193 alin.1 C.proc.pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei către partea vătămată P.A., reprezentând cheltuieli judiciare.
În baza art.191 alin.1 C.proc.pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:
Prin Rechizitoriul nr.1039/P/2009 al Parchetului de pe langa Judecătoria Mizil, înregistrat pe rolul Jud. Mizil sub numărul 328/259/2011, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis in judecata inculpatul S.R.C., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 180 al.2 C.pen. cu aplic art.37 lit.b C.pen.
În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut aceea că la data de 07.12.2009, inculpatul a agresat fizic pe partea vătămată P.A. lovind-o cu pumnul în faţă, care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 14-15 zile de îngrijiri medicale.
Fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost probată în cursul urmăririi penale cu următoarele mijloace de probă: plângere şi declaraţie parte vătămată, certificat medico-legal, declaraţii martori, declaraţii inculpat.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul, care nu a recunoscut fapta săvârşită, partea vătămată, martorii pe situaţia de fapt G.D. şi D.I., audiaţi în cursul urmăririi penale, dar şi martorii U.R. şi S.C.I. propuşi de inculpat, fiind administrată proba cu înscrisuri pe latură civilă.
La termenul de judecată din data de 22.04.2011, partea vătămată P.A. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.000 lei din care 5.000 lei reprezentând daune materiale şi 5.000 lei reprezentând daune morale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut ca la data de 07.12.2009, în jurul orei 11.45, în timp sc însoţea un expert topografic la locuinţa inculpatului, după efectuarea măsurătorilor, partea vătămată P.A. a fost lovită de inculpat, în zona feţei, suferind o fractură nazală ce a necesitat pentru vindecare 14-15 de zile de îngrijiri medicale. Faptele au avut loc, în stradă pe trotuarul opus locuinţei inculpatului.
Fapta, astfel cum a fost descrisă mai sus, a reiesit din întregul material probator administrat în cauză, respectiv din declaraţiile martorilor G.D. şi D.I. (f.80-81), care au fost prezenti la momentul incidentului şi care au arătat că inculpatul a lovit-o pe partea partea vătămată în zona feţei, aceşti martori fiind, în opinia instanţei, persoane neutre, ale căror depoziţii apar ca fiind obiectiveă. Declaraţia martorului U.R., propus de inculpat, nu a fost reţinută de către instanţă, acesta neputând relata dacă între inculpat şi partea vătămată a existat o ceartă urmată de vreo altercaţie. De asemenea instanţa nu a reţinut nici declaraţia martorului S.C.I. persoană care se află în relaţii de prietenie cu inculpatul, depoziţiile acestui martor fiind apreciate de către instanţă ca fiind în mod vădit subiective şi în totală contradicţie cu materialul probatoriu administrat în cauză, motiv pentru care instanţa nu le-a dat valoare probatorie, apreciind că nu exprimă adevărul faptic.
S-a aratat ca fapta reţinută în sarcina inculpatului constând în aceea că la data de 07.12.2009, în jurul orei 11.45, a lovit pe partea vătămată P.A. în zona feţei, care a suferit vătămări ce au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe, faptă prevăzută de art.180 alin.2 C.pen., text în baza căruia instanţa va pronunţa condamnarea acestuia.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în acţiunea de lovire a părţii vătămate, în zona feţei, urmarea imediată constând în producerea unor leziuni, respectiv a unei fracturi nazale, ce a necesitat pentru vindecare un număr de 14-15 zile de îngrijiri medicale, sub aspectul laturii subiective inculpatul acţionând cu intenţie indirectă, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale, şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, formă a vinovăţiei prevăzută de art.19 pct.1 lit.b C.pen.
Instanţa a facut aplicarea şi a disp. art. 37 lit. b C.pen faţă de faptul că din fişa de judiciar a rezultat că inculpatul a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 170 din 23.04.2004 a Judecătoriei Mizil definitivă prin decizia penală nr.564 din 14.06.2004 a Tribunalului Prahova la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infr. prev. de art. 208-209 al.1 lit.a,g,i C.pen., fiind arestat la data de 26.07.2004 şi liberat condiţionat la 18.07.2006, cu un rest rămas neexecutat de 372 zile închisoare, astfel incat s-a reţinut că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă mare postexecutorie.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere potrivit disp. art.72 C. pen dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, persoana inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale, care a avut o atitudine nesinceră pe parcursul urmăririi penale, gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă, aspecte faţă de care i-a aplicat acestuia o pedeapsa de 1(un) an închisoare, apreciind că această pedeapsă este suficientă pentru reeducarea inculpatului.
Potrivit art. 71 alin. 2 C.pen., aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c C.pen. intervine de drept în cazul aplicării pedepsei închisorii. Totuşi, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 3 din Protocolul nr. 1 la această Convenţie, în principal prin hotărârile pronunţate în cauzele Hirst v. Marea Britanie şi Sabou şi Pârcălab v. România, jurisprudenţă cu caracter general-obligatoriu potrivit art. 20 din Constituţie raportat la art. 46 din Convenţie, instanţa i-a interzis inculpatului doar acele drepturi de la art. 64 C.pen. faţă de care inculpatul s-a făcut nedemn de a le mai exercita.
Astfel, faţă de pericolul social dovedit în săvârşirea faptei şi faţă de persoana inculpatului, astfel cum acestea au fost reţinute, instanţa a apreciat că inculpatul nu este demn de a mai exercita drepturile prevăzute la art. 64 lit. a şi b, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, precum şi cel de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
În consecinţă, i-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 71, 64 lit. a,b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata executării pedepsei stabilite.
Referitor la modalitatea de a pedepsei închisorii ce i-a fost aplicată, instanţa a apreciat că în speţă scopul pedepsei nu va putea fi atins fără privarea de libertate data fiind perseverenta inculpatului in comiterea de infracţiuni
Sub aspectul laturii civile, instanţa a apreciat că s-a făcut dovada existenţei unui fapta ilicit apt să producă un prejudiciu material şi moral părţii vătămate, dar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale şi morale solicitate de către acesta, instanţa a apreciat că acţiunea civilă este întemeiată doar în parte.
Astfel, din actele depuse la dosarul cauzei (f.20-21,79), a reiesit că partea vătămată a suferit un prejudiciu material de 900 lei daune materiale, în ceea ce priveşte daunele morale, instanţa le-a estimat la suma de 1.000 lei.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 14 şi 346 C.p.p. rap. cu art. 998 şi urm. C.civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată-parte civilă P.A. şi a dispus obligarea inculpatului S.R.C. la plata sumei de 900 lei daune materiale şi a sumei de 1.000 lei daune morale.
În baza art.193 alin.1 C.proc.pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei către partea vătămată P.A., reprezentând cheltuieli judiciare.
În baza art.191 alin.1 C.proc.pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs, inculpatul, aratand ca solicita aplicarea disp. art. 320 ind. 1 c:p.p., iar pe latura civila ca doreste reducerea despagubirilor civile la care a fost obligat de catre prima instanta, intrucat nu are posibilitati materiale sa le plateasca, astfel incat se impune admiterea recursului, casarea sentintei recurate si pe fond aplicarea unei pedespe intr-un cuantum redus si exonerarea de plata despagubirilor civile.
Examinand sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, a actelor si lucrarilor dosarului dar si sub toate aspectele de fapt si de drept, conform art. 385 ind. 6 al. 3 C.p.p., Tribunalul constata ca recursul este nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Referitor la criticile vizand latura penala a cauzei, respective cuantumul pedepsei aplicate inculpatului d ecatre prima instanta, Tribunalul observa ca aceasta pedepasa de 1 an inchisoare cu executarea in regim privativ de libertate a fost corect individualizata, in raport de fapta savarsita, de conditiile de comitere a acestei fapte, de urmarile produse, de persoana inculpatului care este recidivist in modalitatea post executorie, de atitudinea procesuala a acestuia care nu a recunoscut savarsirea faptei sin u in ultimul rand in raport de limitele de pedeapsa prevazute de textul incriminator.
In consecinta, Tribunalul considera ca pedeapsa de 1 an inchisoare este apta sa atinga scopul educativ-preventiv si sanctionator al pedepsei, astfel cum este reglementat de disp. art. 52 C.p., iar modalitatea de executare a acestei pedepse a fost corect stabilita de catre prima instanta avand in vedere starea de recidiva post in care se afla inculpatul, cu atat mai mult cu cat acesta a mai beneficiat de clementa legii cu prilejul condamnarii anterioare prin sentinţa penală nr. 170 din 23.04.2004 a Judecătoriei Mizil definitivă prin decizia penală nr.564 din 14.06.2004 a Tribunalului Prahova la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infr. prev. de art. 208-209 al.1 lit.a,g,i C.pen., fiind arestat la data de 26.07.2004 şi liberat condiţionat la 18.07.2006, cu un rest rămas neexecutat de 372 zile închisoare, prilej cu care a beneficiat de liberarea conditionata inainte de executarea in intregime a pedepsei de 3 ani inchisoare, neintelegand sa adopte un comportament adecvat normelor penale, in societate, comitand fapta din prezenta cauza.
In ceea ce priveste solicitarea recurentului-inculpat, care in fata instantei de recurs a inteles sa dea o noua declaratie prin care pentru prima data a recunoscut fapta din data de 07.12.2009, orele 11.45, constand in lovirea partii vătămate P.A. în zona feţei, acesta suferind vătămări ce au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de îngrijiri medicale, si care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe, prevăzută de art.180 alin.2 C.pen., de a beneficia de disp. art. 320 ind. 1 C.p.p., Tribunalul o va respinge de asemenea ca nefondata, avand in vedere urmatoarele:
Prin decizia nr. 1470/08.11.2011, publicata in Monitorul Oficial nr. 853/02.12.2011, Curtea Constitutionala a decis:
“1. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art.320/1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile;
2. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că alineatul final al art.320/1 din Codul de procedură penală este neconstituţional.
3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.320/1 din Codul de procedură penală.”
In considerentele acestei decizii s-a retinut, cu privire la critica vizand faptul ca acest text de lege incalca principul egalitatii in drepturi prev. de art. 16 din Constitutia Romaniei, ca încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Aşa fiind, s-a subliniat ca potrivit art.73 alin.(3) lit.h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivă de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora si ca in virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze, pe lângă pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă.
S-a mai aratat ca reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovăţiei este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.
Prin urmare, s-a concluzionat ca dispoziţiile art.320/1 din Codul de procedură penală nu contravin principiului egalităţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridica.
Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art.320/1 din Codul de procedură penală contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea a constatat ca dispoziţiile art.320/1 din Codul de procedură penală fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a alin.7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei, drept care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare.
Prin urmare, s-a mentionat ca deşi legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea a constatat că, într-o atare situaţie, este incident principiul legii penale mai favorabile.
S-a mai precizat ca in cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie să se ţină seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art.320/1 din Codul de procedură penală, care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanţelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecarei spete in parte.
Pe cale de consecinţă, s-a mentionat ca aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei, textul fiind constituţional în măsura în care se înţelege că până la încetarea stării de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010, dar care au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr.2, paragraful 106, potrivit căreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracţiunii.
În concluzie, Curtea a constatat că dispoziţiile art.320/1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea noua, pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.
Aplicand aceste principii la speta dedusa judecatii, Tribunalul apreciaza ca inculpatul nu a fost in masura sa nu poata beneficia de disp. art. 320 ind. 1 C.p.p. in fata primei instante, intrucat la instanta de fond acesta nu a recunoscut fapta savarsita si astfel nu a solicitat aplicarea acestor dispozitii legale, motiv pentru care prima instanta a procedat la efectuarea cercetarii judecatoresti, fara a avea posibilitatea, in urma unei eventuale cereri a inculpatului si in urma unei declaratii de recunoastere din partea acestuia, sa aprecieze asupra oportunitatii aplicarii disp. art. 320 ind. 1 C.p.p, posibilitate pe care o avea in baza art. 320 ind. 1 al. 8 C.p.p. inainte de declararea ca neconstitutional a acestui ultim alineat al articolului mentionat.
In consecinta atata timp cat prin decizia Curtii Constitutionale nr. 1470/08.11.2011, s-a declarat neconstitutional numai alineatul 8 al art. 320/1 C.p.p., iar textul integral al acestui articol s-a apreciat a fi o lege penala mai favorabila, care insa se impune a fi aplicata numai in conditiile prev. de art. 320 ind. 1 al. 1-7 C.p.p., in cazul recunoasterii vinovatiei si dupa momentul procesual al inceperii cercetarii judecatoresti, imposibilitatea de aplicare a acestor dispozitii legale mai favorabile datorandu-se situatiilor tranzitorii generate de faptul ca anumiti inculpati au fost trimisi in judecata sub imperiul legii vechi, iar la data aparitiei Legii nr. 202/2010 au depasit momentul inceperii cercetarii judecatoresti, fara insa a fi judecati definitiv, Tribunalul observa ca recurentul-inculpat S.R.C., nu se poate prevala la acest moment de aceste dispozitii legale, numai in urma schimbarii pozitiei procesuale adoptate pana acum, respectiv in urma recunoasterii vinovatiei in fata instantei de recurs.
La conturarea acestei concluzii contribuie si faptul ca prin decizia de neconstitutionalitate mentionata, s-a apreciat ca textul ar. 320/1 C.p.p. nu contravine principului egalitatii in drepturi, intrucat, acest principiu prev. de art. 16 din Constitutie, impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat, ceea ce aplicat la cazul dedus judecatii presupune ca inculpatul sa fi recunsiocut inca de la fond fapta retinuta in sarcina sa, iar instanta sa fi apreciat ca nu se impune aplicarea disp. art. 320 ind. 1 C.p.p., ci se impune efectuarea cercetarii judecatoresti.
In consecinta, atata timp cat recurentul-inculpat a avut posibilitatea legala de a solicita si de a beneficia de disp. art. 320 ind. 1 c.p.p. inca din fata primei instante, insa nu a inteles sa profite de acest lucru, negand comiterea faptei retinuta in sarcina sa, astfel incat judecatorul fondului nu a fost in masura sa aleaga intre procedura instituita de disp. art. 320 ind. 1 C.p.p si procedura obisnuita de solutionare a cauzei, nu se poate considera, la acest moment procesual, ca prin simpla schimbare a pozitiei procesuale adoptate pana acum, in sensul recunoasterii faptei in fata instantei de recurs, devine obligatorie aplicarea disp. art. 320 ind. 1 C.p.p., ca lege penala mai favorabila, cu atat mai mult cu cat pedeapsa de 1 an inchisoare aplicata de instanta de fond se incadreaza intre limitele de pedeapsa prevazute de textul incriminator, reduse cu o treime, ca urmare a unei eventuale aplicari a disp. art. 320 ind. 1 C.p.p.
Asadar, fata de toate aceste considerente, Tribunalul va inlatura ca nefondate criticile recurentului, in ceea ce priveste latura penala a cauzei.
Referitor la latura civila a cauzei, Tribunalul considera ca sumele la care a fost obligat inculpatul cu titlu de despagubiri civile catre partea vatamata, au fost corect stabilite, cuantumul acestora fiind mai mult decat modic si simbolic, aceste sume reprezentand mai mult o satisfactie morala cuvenita partii vatamate care in urma infractiunii savarsite de inculpat a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de ingrijiri medicale, iar imprejurarea ca incupatul nu are posibilitati materiale sa achite aceste sume in cuantum total de 1900 lei, respectiv 900 lei daune materiale si 1000 lei daune morale, nu reprezinta unul din criteriile ce se impun a fi retinute pentru diminuarea acestor despagubiri care au fost stabilite in raport de principiile raspunderii civile delictuale printre aceste principii neregasindu-se si lipsa posibilitatilor materiale ale inculpatului.
Dimpotriva, practica judiciara este ferma in sensul ca veniturile inculpatului nu trebuie sa constituie un element demn de retinut la stabilirea despagubirilor pe latura civila a unei cauzei penale.
Drept urmare, in baza art. 385 ind. 15 al. 1 pct. 1 lit. b C.p.p., Tribunalul va respinge recursul declarat de recurentul-inculpat S.R.C., împotriva sentinţei penale nr. 138/26.09.2011 a Judecătoriei Mizil, ca nefondat.
1
