In privinţa măsurii arestării preventive, excepţia autorităţii de lucru judecat se raportează la fiecare perioadă de prelungire a arestării preventive, durata arestării preventive neputând depăşi 30 de zile, pentru fiecare prelungire a acesteia, conform art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală şi art. 23 alin. (4) din României.
Faptul că prin decizia instanţei de recurs s-a înlăturat dispoziţia constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive, iar, ulterior, măsura arestării preventive nu a fost prelungită, instanţa de fond constatând că a intervenit din nou încetarea măsurii arestării preventive, nu justifică reţinerea autorităţii de lucru judecat cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
(Decizia nr. 687 din 3 mai 2001 – Secţia Ipenală)
Prin încheierea de şedinţă din data de 21.01.2001, Tribunalul Bucureşti-Secţia a ll-a penală a admis cererea formulată de inculpatul L.N. şi a constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că durata măsurii arestării preventive a fost prelungită până la data de 29.03.2002, dată de la care nu s-a mai pus în discuţia părţilor starea de arest.
împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât tribunalul a încălcat dispoziţiile Deciziei penale nr. 818 din 29.05.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că măsura preventivă nu a încetat de drept, înlăturându-se aplicarea art. 140 lit. a) din Codul de procedură penală.
Examinând recursul declarat de parchet, Curtea a constatat că acesta nu este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din 23.04.1999, Tribunalul Bucureşti a constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpaţilor, însă, prin Decizia penală nr. 956 din 21.06.1999, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a ll-a penală a casat această încheiere şi, în fond, a înlăturat aplicarea art. 140 lit. a) din Codul de procedură penală.
Prin încheierea de şedinţă din 5.05.2000, Tribunalul Bucureşti a constatat încetată de drept măsura arestării preventive, iar, prin Decizia penală nr. 818 din 29.05.2000, Curtea de Apel Bucureşti a casat încheierea şi, în fond, a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, constatând intervenită autoritatea de lucru judecat, prin Decizia penală nr. 956 din 21.06.1999 a Curţii de Apel Bucureşti.
în speţă, măsura arestării preventive nu s-a mai prelungit din data de 29.05.2000, astfel că prin încheierea recurată în prezenta cauză, din 21.03.2001, tribunalul a constatat intervenită încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
în cauză, nu se poate susţine că există autoritate de lucru judecat atâta vreme cât, potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală şi art. 23 alin. (4) din Constituţia României, măsura arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile.
Excepţia autorităţii de lucru judecat se raportează la fiecare perioadă de prelungire a măsurii arestării preventive, or, în speţă, măsura arestării preventive nu s-a mai discutat din 29.05.2000.
în raport de aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.
NOTĂ:
Potrivit art. 23 din Constituţie, arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii măsurii numai de către instanţa de judecată.
De asemenea, art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.
în lipsa unor dispoziţii procedurale cu privire la prelungirea arestării preventive pe timpul judecăţii, în practică s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile generale, art. 23 alin. (4) din Constituţie, potrivit cu care măsura arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile.
Rezultă, pe cale de consecinţă, că pe parcursul judecăţii, care obiectiv poate dura în timp, pot interveni nenumărate prelungiri de până la 30 de zile.
Cum fiecare asemenea perioadă se dispune în temeiul unor condiţii proprii şi specifice pentru fiecare dintre acestea, în raport de diferitele etape ale procesului penal în faza judecătorească, apreciem că măsurile luate sunt de sine-stătătoare.
Astfel, împotriva fiecărei măsuri de prelungire a arestării preventive, inculpatul se poate plânge pe calea recursului în faţa unei instanţe superioare, care să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii (art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale).
întrucât fiecare perioadă de prelungire reprezintă, la scară redusă, o etapă, un moment distinct în desfăşurarea procesului, rezultă că excepţia autorităţii de lucru judecat nu se poate raporta decât la fiecare dintre prelungiri.
Un asemenea mecanism procedural se impune în vederea asigurării garantării dreptului la o cale de atac împotriva măsurii procedurale a prelungirii arestării preventive şi, implicit, a legalităţii desfăşurării procesului penal.
