Nu se poate reţine că rezonanţa socială negativă a faptei inculpatului care afectează grav morala şi relaţiile de familie, s-a putut şterge în intervalul de 5 luni de la data arestării sale şi cu atât mai puţin în intervalul de o lună de la ultima menţinere a stării de arest. Chiar susţinerile inculpatului potrivit cărora ar fi fost agresat fizic de către ceilalţi deţinuţi în considerarea faptei de care este acuzat, indică posibilitatea unei reacţii negative din partea colectivităţii de unde inculpatul provine, în ipoteza punerii sale în libertate.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia penală nr. 103/06 octombrie 2008
Prin încheierea din 26.09.2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu – secţia penală în dosar nr. 1793/85/2008 s-a dispus, în baza art. 139 alin. 1, alin 3/5 Cod procedură penală, înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul T.I., prin încheierea penală nr. 24/15.04.2008 a Tribunalului Sibiu cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
În baza art.145 alin. 1/1 şi alin. 1 /2 Cod procedură penală s-au stabilit în sarcina inculpatului o serie de obligaţii.
A fost încredinţată supravegherea respectării măsurilor şi obligaţiilor impuse inculpatului Postului de Poliţie al comunei I., jud. S.
Pentru a dispune în acest mod, Tribunalul a reţinut că temeiurile ce au determinat arestarea s-au modificat (sub aspectul pericolului social concret) iar menţinerea inculpatului într-un loc de detenţie unde nu există suficiente garanţii că nu va fi supus în continuare tratamentelor inumane sau degradante (datorită infracţiunii de care este acuzat), ar duce la nerespectarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată s-a arătat că buna desfăşurare a procesului penal nu este împiedicată prin punerea inculpatului în libertate întrucât dată fiind starea sănătăţii sale este evident că acesta nu se va sustrage de la judecată.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că scopul măsurii preventive poate fi realizat şi dacă inculpatul este judecat în stare de libertate, luându-se împotriva lui o măsură mai blândă asigurându-se astfel şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de convenţie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, solicitând casarea încheierii atacate şi menţinerea stării de arest a inculpatului.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării nu s-au schimbat, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând în continuare pericol pentru ordinea publică, sub aspectul sentimentului de nelinişte şi insecuritate generat. Mai mult, lăsarea inculpatului în libertate, în condiţiile în care există bănuiala legitimă că a săvârşit faptele de viol şi incest ar constitui o încurajare nepermisă pentru comiterea unui asemenea gen de fapte.
Sub un alt aspect s-a motivat de către recurent că durata de 5 luni a arestului preventiv nu ar fi excesivă în cazul dat.
În final, recurentul a apreciat că instanţa de fond în mod nejustificat a reţinut doar pe baza unor adeverinţe medicale, fără a solicita relaţii suplimentare şi fără a dispune efectuarea unei expertize, că menţinerea arestării preventive ar fi excesivă în raport cu starea de sănătate a inculpatului. Starea de sănătate este un criteriu ce trebuie avut în vedere la alegerea măsurii, conform art. 136 alin. 8 Cod procedură penală, însă el este subsecvent scopului şi gradului de pericol social.
Pe de altă parte, după luarea măsurii starea de sănătate poate constitui un argument pentru înlocuirea măsurii în condiţiile art. 139 Cod procedură penală, doar atunci când tratamentul medical sub pază nu poate fi efectuat, conform art. 139/1 Cod procedură penală, or, în speţă nu s-a efectuat o expertiză medicală care să ateste starea de sănătate a inculpatului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 385/16 raportat la art. 160/b alin. ultim Cod procedură penală.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, atât prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, conform art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală Curtea constată că recursul Parchetului este fondat pentru considerentele ce vor urma.
Prin încheierea penală nr. 24/15.04.2008, Tribunalul Sibiu a dispus arestarea preventivă a inculpatului T.I. în baza art. 148 lit. f Cod procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest prev. de art. 197 alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal şi art. 203 Cod penal, constând în aceea că la data de 12.06.2007 inculpatul ar fi întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa minoră Toni Alina Maria în vârstă de 12 ani, profitând de imposibilitatea acesteia de a-şi exprima voinţa.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu emis la data de 07.05.2008, în dosarul nr. 620/P/2007 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de viol şi incest, prev. de art. 197 alin. 2 lit. b/1, alin. 3 şi art. 203 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal, art. 41 alin. 2 şi art. 42 Cod penal.
Legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a fost verificată la primirea dosarului, în baza art. 300/1 Cod procedură penală, în data de 09.05.2008, reţinându-se că subzistă temeiurile care au stat la baza luării ei.
În cursul judecăţii măsura a fost menţinută în data de 25.06.2008 şi la 20.08.2008.
Prin încheierea penală pronunţată de Judecătoria Sibiu la 20.08.2008, definitivă prin decizia penală nr. 80/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost de asemenea respinsă cererea formulată de inculpat cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. S-a motivat de către instanţe la acel moment că nu sunt răsturnate indiciile reţinute de judecătorul care a dispus arestarea, neexistând totodată elemente noi de reapreciere a pericolului concret pe care l-ar reprezenta pentru societate lăsarea inculpatului în libertate. Pericolul concret a fost motivat în special prin modalitatea de săvârşire a faptei de către inculpat.
Prin încheierea penală din 26.09.2008 Tribunalul Sibiu a apreciat că se impune admiterea cererii formulate de inculpat şi aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. 1 Cod procedură penală în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
S-a argumentat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii s-au schimbat sub aspectul pericolului social concret, întrucât rezonanţa negativă a faptei inculpatului şi starea de nelinişte şi insecuritate nu se regăseşte în comunitatea din care acesta provine. În ceea ce priveşte relaţiile cu copiii săi, aceştia sunt instituţionalizaţi în centre de plasament, unde se simt în siguranţă iar fiul său a fost deja audiat în calitate de martor astfel încât se exclude posibilitatea exercitării de presiuni asupra lui.
Pentru a se reţine în continuare existenţa unui pericol public care să justifice menţinerea arestării este necesar să se demonstreze că o întreagă colectivitate este în primejdie dacă inculpatul este liber. Or, în speţă nu există probe în acest sens.
Distinct de acestea tribunalul a arătat că menţinerea inculpatului într-un loc de detenţie unde nu există garanţii suficiente că nu va fi supus în continuare tratamentelor inumane sau degradante ar conduce la încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens s-a argumentat că inculpatul a fost încarcerat fără a prezenta vreo leziune corporală iar la data de 22.05.2008 a reclamat că a fost agresat în cameră de către ceilalţi deţinuţi, iar la data de 03.06.2008 s-a constatat că prezintă dificultăţi la mers.
În aceste condiţii a reţinut instanţa fondului că penitenciarul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a inculpatului, aşa cum art. 3 din C.E.D.O. impune.
Curtea nu-şi poate însuşi argumentele expuse de instanţa fondului.
În speţă, din actele dosarului rezultă că se menţin temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive iar schimbările survenite în starea de sănătate a inculpatului nu pot constitui un temei care să impună înlocuirea acestei măsuri.
Astfel, sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică, Curtea apreciază că posibilitatea apariţiei unei stări de nelinişte şi insecuritate în rândul colectivităţii de unde inculpatul provine se menţine.
În acest sens nu se poate reţine că rezonanţa socială negativă a faptei inculpatului care afectează grav morala şi relaţiile de familie, s-a putut şterge în intervalul de 5 luni de la data arestării sale şi cu atât mai puţin în intervalul de o lună de la ultima menţinere a stării de arest. Chiar susţinerile inculpatului potrivit cărora ar fi fost agresat fizic de către ceilalţi deţinuţi în considerarea faptei de care este acuzat, indică posibilitatea unei reacţii negative din partea colectivităţii de unde inculpatul provine, în ipoteza punerii sale în libertate.
Separat de aceasta, instituţionalizarea celor doi copii ai săi, unul victimă iar celălalt martor, nu poate înlătura posibilitatea contactării lor şi a exercitării unor presiuni de ordin psihic.
Trebuie în acest sens observată modalitatea de comitere a faptei şi atitudinea consecventă de negare a ei de către inculpat.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect reţinut de instanţa de fond ca temei al înlocuirii măsurii arestării, Curtea observă că tribunalul şi-a format convingerea nerespectării dispoziţiilor art. 3 din C.E.D.O. de către penitenciar, printr-o analiză sumară a elementelor de fapt şi fără a observa că potrivit art. 39 din Legea nr. 275/2006 „respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoane aflate în executarea pedepselor privative de libertate este asigurată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate”.
Schimbările intervenite în situaţia sănătăţii inculpatului, atestate doar prin adeverinţe medicale, fără întocmirea unei expertize medico-legale, şi în lipsa unor relaţii de la judecătorul delegat cu executarea pedepselor, nu pot întemeia de la sine concluzia încălcării de către penitenciar a obligaţiilor pozitive statuate de art. 3 din C.E.D.O. şi cu atât mai puţin pot constitui un temei de înlocuire a măsurii arestării.
Pentru aceste considerente, Curtea constatând că instanţa de fond, contrar prevederilor art. 300/2 şi art. 160/b alin. 3 Cod procedură penală, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului deşi nu există motive de înlocuire cu altă măsură preventivă în sensul cerut de prevederile art. 139 şi art. 145 Cod procedură penală a admis ca fondat recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu şi în temeiul art. 385/15 alin. 1 pct. 2 Cod procedură penală a casat încheierea atacată şi în rejudecare a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului T.I.
