C. pr. Pen., art. 139, art. 160b, art. 3002
Motivarea sumară a hotărârii prin care prima instanţă a menţinut starea de arest preventiv nu echivalează cu lipsa motivării, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu prevede cât de întinsă trebuie să fie motivarea unei hotărâi judecătoreşti.
Având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a recursului îndreptat împotriva încheierilor prin care s-a dispus asupra măsurii arestării preventive, instanţa de control judiciar poate să suplinească eventualele neajunsuri ale hotărârii atacate printr-o motivare corespunzătoare şi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin încheierea nr.1 din 07.09.2010 Tribunalul Harghita în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. 3 Cod procedură penală a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţii-apelanţi: C.B., Z.S.C. şi C.I.S., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunea de viol şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv: C.B. în baza art.189 alin. 1 şi 2, Cod penal, art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplic. prev.art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal; Z.S.C. în baza art. 189 alin. 1 şi 2, Cod penal, art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplic.prev.art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal şi C.I.S. în baza art. 189 alin. 1 şi 2, Cod penal, art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplic.prev. art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 152 din 16 iulie 2010 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, inculpaţii C.B. a fost condamnat la 2 ani închisoare în baza art.189 alin. 1 şi 2, Cod penal, respectiv la 3 ani închisoare în baza art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal. S-au aplicat prevederile art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal; Z.S.C. a fost condamnat la 2 ani închisoare în baza art.189 alin. 1 şi 2, Cod penal, respectiv la 3 ani închisoare în baza art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal. S-au aplicat prevederile art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal şi C.I.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare în baza art.189 alin. 1 şi 2, Cod penal, respectiv la 3 ani închisoare în baza art. 197 alin. 1 şi 2 Cod penal. S-au aplicat prevederile art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal.
În baza art. 350 Cod procedură penală a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpaţilor.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel inculpaţii.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor C.B., Z.S.C. şi C.I.S., în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 Cod procedură penală, tribunalul a constatat următoarele:
Arestarea inculpaţilor a fost dispusă prin încheierea penală nr. 98 din 06 noiembrie 2009 a Judecătoriei Topliţa.
Instanţa a reţinut că există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost cercetaţi, respectiv infracţiunea de viol şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. S-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică rezultând din pericolul social al faptei săvârşite.
După trimiterea în judecată a inculpaţilor prima instanţă a dispus, în mod succesiv, menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor.
Temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia. Instanţa având în vedere şi faptul că pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpaţilor la pedeapsa închisorii, constituie, în sine, un temei suficient pentru arestarea acestora.
Împotriva acestei încheieri în termen legal au declarat recurs inculpaţii C.I.S. şi Z.S.C. solicitând punerea şi judecarea lor în stare de libertate.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art.3856 Cod procedură penală, instanţa apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.148 alin.1 Cod procedură penală, măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 Cod procedură penală, (respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală) şi vreunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lit.a-f ale art.148 Cod procedură penală.
Conform art.160b alin.1 Cod procedură penală, în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
In speţă, la data de 06.11.2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor Z.S.C. şi C.I.S., în baza art.148 lit. f Cod procedură penală, fiind trimişi în judecată în stare de arest preventiv.
Faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Astfel, prima instanţă în mod just a dispus menţinerea măsurii arestării preventive, constatând că cerinţele legale expuse mai sus sunt îndeplinite, având în vedere faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, respectiv infracţiunea de viol şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, asupra unei persoane cu congenital, aceasta fiind surdo-mută, precum şi pericolul concret reprezentat de inculpaţi pentru ordinea publică.
Acest pericol concret pentru ordinea publică rezultă din modul în care au acţionat inculpaţii, care a atentat la una din valorile protejate de legea penală, respectiv integritatea persoanei.
Instanţa de recurs apreciază că din probele dosarului rezultă îndeplinirea şi a condiţiei prevăzută de art. 148 lit. f Cod procedura penala, nu doar în ceea ce priveşte cuantumului pedepsei, dar si relativ la existenţa de probe ca lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publica.
Cu privire la aceasta noţiune legea nu oferă o definiţie explicită, iar analiza reglementarii interne si a jurisprudenţei instanţei europene conduce la concluzia ca existenta pericolului concret pentru ordinea publică se deduce în fiecare caz în parte, din examinarea circumstanţelor cauzei, prin raportare la natura faptelor despre care exista presupunerea rezonabilă că au fost comise, modul de săvârşire, persoana inculpatului, calitatea şi poziţia sa în societate.
Astfel, pericolul concret pentru ordinea publică reiese din gravitatea faptei despre care există indicii că au comis-o fiecare din cei doi inculpaţi recurenţi, asupra unei persoane cu un handicap congenital, aceasta fiind surdo-mută.
Rezulta aşadar că lipsirea de libertate – prin menţinerea măsurii arestării preventive se impune, luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate, şi fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor, faţă de regula respectării libertăţii individuale, acest interes general al menţinerii ordinii sociale şi de drept trecând înaintea dreptului persoanei de a fi cercetată în libertate şi justificând privarea de libertate.
Acţiunile despre care există bănuiala plauzibilă că au fost comise de inculpaţi şi indiciile grave de vinovăţie constituie factori pertinenţi sub aspectul temeiniciei privării de libertate, cu atât mai mult cu cât ambii inculpaţii au fost condamnaţi în primă instanţa la pedeapsa închisorii.
Cu privire la solicitarea avocatului inculpaţilor de a trimite cauza spre rejudecare întrucât încheierea atacată nu este motivată, instanţa de recurs apreciază, cu majoritate, că această cerere nu este fondată.
Este adevărat că încheierea tribunalului este motivată succint, însă nu se poate vorbi de o lipsă de motivare, instanţa de recurs, având în vedere caracterul devolutiv al recursului în acest caz, poate suplini această motivare, ceea ce de fapt a şi făcut în speţă.
Solicitarea inculpaţilor de a fi puşi în libertate nu este justificată de niciun temei nou care să impună revocarea arestării preventive.
Faţă de considerentele expuse, Curtea apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, urmează să respingă ca nefondate recursurile inculpatului.
Nota 1: În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de Apel Tg.-Mureş şi prin decizia penală nr. 312/R/14 iulie 2010.
Nota 2: Motivarea hotărârii prin care se dipune asupra stării de arest preventiv a unei persoane este o chestiune delicată, judecătorul fiind chemat să găsească justul echilibru între evitarea afirmaţiilor categorice asupra vinovăţiei acuzatului şi prin aceasta respectarea prezumţiei de nevinovăţie, pe de o parte, şi necesitatea argumentării adecvate a unei dispoziţii extreme asupra libertăţii persoanei, pe de altă parte.
În lumina art. 5 pgr. 2 din Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt timp, în mod detaliat şi într-o limbă pe care o înţelege cu privire la motivele arestării şi acuzaţiile ce i se aduc. În realitate, de regulă, acuzaţia penală nu este formulată în acest moment, de aceea informarea poartă doar în ceea ce priveşte motivele de fapt şi de drept ale arestării. Motive de fapt sunt faptele, împrejurările de fapt care au atras luarea acestei măsuri (temeiurile arestării). Este necesar ca autoritatea judiciară competentă să indice probele sau informaţile din care rezultă bănuiala cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Motivele de drept constau în încadrarea juridică a faptei şi textele de procedură pe care se întemeiază arestarea.
Se impune ca temeiurile arestării să fie menţionate expres şi analizate în concret, în mod amănunţit, în funcţie de specificul fiecărei cauze pentru a garanta în acest fel dreptul învinuitului sau inculpatului să le cunoacă şi să le combată. Temeiurile arestării preventive nu pot sub nicio formă să fie prezumate şi nu se pot fundamenta pe simplele bănuieli, presupuneri ale autorităţii judiciare, ci trebuie să aibă la bază un suport informaţional adecvat, la care să facă referire organul judiciar competent în actul de arestare preventivă şi pe care să-l examineze detaliat, pentru a da posibilitatea acuzatului să se apere.
În ceea ce priveşte temeiul arestării preventive justificat de pericolul pentru ordinea publică, întotdeauna controlul trebuie să aibă loc periodic, sistematic, pentru că, în fiecare cauză în care este ţinută în stare de aret preventiv o persoană, trebuie să fie actuală. Dacă la un moment dat pericolul nu mai este actual, judecătorul trebuie să ordone punerea în libertate a acuzatului.
Informarea asupra temeiurilor trebuie să se facă de îndată, respectiv în chiar momentul arestării. Informarea este o garanţie a respectării dreptului la apărare, de regulă informarea se face în prezenţa unui apărător şi întotdeauna ea se consemnează într-un proces-verbal. Informarea nu priveşte şi arestarea în baza unei hotărâri de condamnare, întrucât în această ipoteză cel condamnat a luat cunoştinţă de motivele arestării cu ocazia judecăţii.
Deşi nemotivarea dispoziţiilor vizând arestarea preventivă a unei persoane se analizează cu prioritate prin raportare la art. 5 par. 2, în cazul României, absenţa motivării, ori motivarea insuficientă a dus la constatarea încălcării art. 5 pgr. 1 sau 3 din Convenţie.
Art. 5 pgr. 1 enunţă regula libertăţii persoanei, privarea de libertate având un caracter excepţional, iar excepţiile sunt expres şi limitativ menţionate în acest text. În acest fel, orice detenţie autorizată de Convenţie trebuie să fie conformă normelor dreptului intern material şi formal, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu exigenţele Convenţiei.
Din perspectiva art. 5 pgr. 3 din Convenţie, controlul asupra legalităţii arestării preventive trebuie însoţit de verificarea periodică a raţiunilor care au argumentat luarea măsurii aretării preventive, precum şi de dreptul acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi liberat în cursul procedurii. Art. 5 pgr. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod pertinent şi convingător de către autorităţi. Numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei, în plus, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale şi abstracte.
Luarea şi menţinerea unei persoane în arest preventiv doar apelând la o motivare stereotip, fără ca procurorul sau, după caz, instanţele de judecată să ofere argumente convingătoare ale acestei măsuri şi, în anumite cazuri, fără să analizeze în mod individual situaţia şi apărările reclamanţilor, au atras constatarea în faţa Curţii Europene a încălcării art. 5 pgr. 3 din Convenţie când în discuţie a fost prelungirea sau menţinerea stării de arest preventiv (cauzele Tarău, Mihuţă, Tiron, Tănase, Stoican şi Irinel Popa şi alţii contra României), dar şi a art. 5 par. 1 din Convenţie, dacă omisiunea motivării a vizat luarea măsurii arestării preventive (cauzele Pantea, Tase, Calmanovici şi Irinel Popa şi alţii contra României).
Spre exemplu, în cauza Calmanovici contra României (Hotărârea din 1 iulie 2008) , Curtea a observat că, în toate hotărârile în discuţie, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care îi privea în egală măsură pe partea interesată şi pe coinculpatul său, fără a răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceştia şi fără a ţine cont de situaţia lor deosebită. Ea consideră că o astfel de abordare este incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 pgr. 3 din Convenţie, în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără a analiza, de la caz la caz, motivele care justifică necesitatea prelungirii detenţiei (Dolgova c. Rusiei).
Curtea a mai apreciat că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie, astfel că a avut loc încălcarea art. 5 pgr. 3 din Convenţie.
În cauza Mihuţă contra României (Hotărîrea din 31 martie 2009) , Curtea a avut prilejul să reafirme că art. 5 gar. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată ( Shishkov c. Bulgariei, Belchev c. Bulgariei, Sarban c. Moldovei). Orice menţinere a arestării preventive a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi. Numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei; în plus, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” (Calmanovici c. României).
Chiar dacă, la un moment dat, în cauză instanţa naţională a motivat menţinerea arestării preventive în raport de complexitatea cauzei, reţinând că prin punerea în libertate a reclamantului s-ar fi creat pericol pentru ordinea publică, că acesta ar fi putut influenţa probele şi că era necesară prezenţa sa în faţa instanţelor, această motivare este mult prea succintă şi abstractă şi a omis să specifice în concret modul în care aceste criterii se aplicau reclamantului.
Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publica si de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Frantei şi Garycki c. Poloniei). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre părţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în cadrul procedurii (Dolgova c. Rusiei, 2 martie 2006).
Curtea a constatat că instanţa a menţinut arestarea prin formule stereotipe, repetând de-a lungul timpului aceleaşi criterii, pe baza aceleiaşi formule. Or, o astfel de motivare nu răspunde exigenţelor art. 5 pgr.3 din Convenţie.
Curtea a mai reamintit că art. 5 pgr. 3 din Convenţie le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia in considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei şi Patsouria c. Georgiei).
Or, în cauza de faţă, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.
Curtea a apreciat astfel că, nemotivând suficient respingerea cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neluând în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative, autorităţile nu au oferit motive “pertinente şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv pe perioada în discuţie.
