Din examinarea dispoziţiilor procedurale referitoare la arestarea preventivă şi la judecată nu rezultă că măsurile luate în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 C. pr. pen. ar putea fi atacate cu recurs separat.
Drept urmare, recursul este inadmisibil.
CURTEA,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatei P. M. (fiica lui T. şi V., născută la 1 octombrie 1949) pe o perioadă de 30 de zile, de la 28 iunie 2002 la 27 iulie 2002 inclusiv.
(Secţia penală, decizia nr. 3607din 11 iulie 2002)
Pentru a hotărî astfel instanţa a motivat că, procedând potrivit art. 300 C. pr. pen., sesizată fiind prin rechizitoriu cu judecarea cauzei privind pe inculpata P. M. trimisă în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 248,288,242 C. pen., a trecut la verificarea sesizării şi arestării acesteia.
Cu această ocazie, instanţa a constatat că motivele prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen. care au determinat arestarea inculpatei în cursul urmăririi penale se menţin şi după sesizarea cu judecarea în fond a cauzei.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata arestată, care critică hotărârea pentru greşita aplicare a legii, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171C. pr. pen.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 3851 alin. 2 C. pr. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când potrivit legii pot fi atacate separat cu recurs.
Or, din examinarea dispoziţiilor procedurale referitoare la arestarea preventivă şi judecată nu rezultă că măsurile luate în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 C. pr. pen. ar putea fi atacate cu recurs separat.
Aşa fiind, Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a C. pr. pen. va respinge recursul inculpatei ca inadmisibil şi o va obliga pe recurentă la cheltuieli de judecată către stat.
COMENTARIU
Apreciez că soluţia instanţei supreme, prin care a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de inculpata P. M. împotriva încheierii din 27 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, este greşită.
Potrivit art. 300 alin. 3 C. pr. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată, este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.
Prin decizii definitive şi obligatorii, Curtea Constituţională a consfinţit îndatorirea instanţei de a verifica din oficiu, la prima înfăţişare, legalitatea măsurii arestării preventive, care trebuie circumscrisă dispoziţiilor constituţionale, referitoare la libertatea individuală (art. 23 din României).
Prevederile art. 300 C. pr. pen., referitoare la verificarea regularităţii luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, nu pot fi interpretate şi aplicate în afara regulilor constituţionale care garantează libertatea individuală.
Aşa fiind, instanţa de judecată are obligaţia (constituţională) să verifice din oficiu dacă se mai impune menţinerea stării de arest şi, în caz afirmativ, să dispună prelungirea ei.
Cu toate că în actuala reglementare a art. 300 alin. 3 C. pr. pen., „menţinerea“ stării de arest nu este supusă unei durate, funcţionând până la judecarea cauzei, în lumina dispoziţiilor art. 23 din Constituţie, textul trebuie interpretat în sensul că măsura nu poate depăşi 30 de zile.
Regimul arestării şi al prelungirii duratei acesteia priveşte aspectele esenţiale, este precizat în textul constituţional, detaliile transpunerii în practică a acestor măsuri privative de libertate revenind legii de procedură penală.
în speţă, Curtea Supremă reţine, în raport şi de dispoziţiile art. 3851 alin. 2 C. pr. pen., că „din examinarea dispoziţiilor procedurale referitoare la arestarea preventivă şi la judecată nu rezultă că măsurile luate în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 C. pr. pen. ar putea fi atacate cu recurs separat“.
însă atâta vreme cât prima instanţă a procedat la „menţinerea“ duratei arestării preventive a inculpatei pe o perioadă de (încă) 30 zile, în acord cu prevederile constituţionale, se constată că recursul declarat ar fi admisibil.
Astfel, menţinerea arestării preventive de către instanţă fiind echivalentă, sub aspectul garanţiilor libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecăţii, rezultă că dreptul la recurs separat nu este exclus, ci dimpotrivă, este prevăzut de art. 141 C. pr. pen., text de aplicaţie generală în care se menţionează că „încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs“.
Controlul legalităţii menţinerii arestării preventive nu poate fi realizat decât pe calea recursului, împrejurare care reprezintă o garanţie a libertăţii individuale, astfel cum este prevăzut în art. 23 din Constituţie, normă care ar fi nesocotită prin exercitarea recursului o dată cu atacarea hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei (de altfel, ar fi şi lipsit de eficienţă juridică).
In sensul acestei opinii, sunt şi dispoziţiile art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală“.