Arestare preventivă. Prelungire. Urmărire penală. Dispoziţii legale aplicabile


Dispoziţiile art. 160 din Codul de procedură penală se referă la prelungirea arestării preventive în cursul judecăţii, nefiind aplicabile în faza de urmărire penală. în această din urmă situaţie sunt incidente prevederile art. 155 alin. 1 din Codul de procedură penală.

(încheierea nr. 24/R din 25 iulie 2003 – Secţia a Il-a penală)

Prin încheierea din camera de consiliu de la 15.07.2003, Tribunalul Bucureşti -Secţia I penală a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului Ş.D.P., pe o durată de 30 de zile, de la 18.07.2003 până la 16.08.2003, inclusiv.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000, reţinându-se în sarcina acestuia că în noaptea de 18/19.03.2003 a procurat pentru numitul B.C. o doză de heroină în schimbul sumei de 600.000 lei, de la numita M.C., drogurile fiind depistate asupra sa.

Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, temeiurile care au impus luarea măsurii preventive se menţin şi în prezent. De asemenea, se impune măsura pentru finalizarea cercetărilor, urmând a fi efectuate actele de urmărire penală enumerate în referatul întocmit la 14 iulie 2003 în Dosarul nr. 1801/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Ş.D.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în raport de dispoziţiile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală, raportat la art. 160° din Codul de procedură penală, prelungirea duratei arestării preventive nu este motivată şi nici necesară, atâta vreme cât din luna martie a acestui an nu s-a mai efectuat nici un act de urmărire penală care să-l implice pe inculpat, începând cu luna aprilie invocându-se aceleaşi motive.

în dezvoltarea motivelor de recurs s-a mai susţinut că nu se mai menţin temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, şi nu sunt îndeplinite prevederile art. 143 din Codul de procedură penală, neexistând probe şi indicii temeinice că a comis infracţiunea de trafic de droguri.

Examinând cauza atât din punct de vedere al motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că recursul nu este fondat.

Recurentul în mod greşit a invocat art. 160c din Codul de procedură penală, deoarece textul de lege se referă la prelungirea arestării în cursul judecăţii.

în cauză, s-a solicitat prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în această fază, arestarea inculpatului poate fi prelungită dacă temeiurile iniţiale avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin sau dacă au apărut temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate în continuare a acestuia.

în mod corect tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat, iar arestarea preventivă a fost dispusă în baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, temeiurile care au impus luarea măsurii preventive menţinându-se şi în prezent.

în cauză, cercetările nu sunt finalizate, urmând a fi efectuate alte acte de urmărire penală: reaudierea numiţilor M.C. şi B.C., ataşarea procesului-verbal întocmit de organele de poliţie, de predare-primire a sumei de bani de către denunţătorul B.C., prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului.

Constatând că temeiurile iniţiale avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, iar prelungirea arestării preventive este necesară, Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, va respinge recursul ca nefondat. (I.S.)

OPINIE SEPARATĂ

Potrivit art. 136 din Codul de procedură penală, pentru buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire/judecată, printre măsurile care se pot lua este şi cea a arestării preventive.

Dar aceasta se poate dispune ţinându-se seama de scopul urmărit, de gradul de pericol social al infracţiunii etc.

Odată luată măsura arestării preventive în faza de urmărire penală, ea poate fi prelungită de instanţă, numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală, motivat şi doar în caz de necesitate, dacă au intervenit elemente noi sau dacă cele ce au determinat arestarea iniţială impun privarea de libertate (art. 155 din Codul de procedură penală).

în orice cauză dedusă judecăţii trebuie să se asigure aflarea adevărului (art. 3 din Codul de procedură penală), respectarea dispoziţiilor art. 5, 6 şi următoarele din Codul de procedură penală, a dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil de timp.

Normele procesuale asigură în mod unitar, echidistant, egal, aplicarea legii în toate fazele de cercetare, urmărire şi judecată, în ceea ce-l priveşte pe cel despre care se susţine că a încălcat legea, fără distincţie şi fără deosebire de tratament în raport de persoana sau fapta presupus a fi comisă până la momentul demonstrării ei printr-o hotărâre definitivă, condamnatoare a vinovăţiei.

în mod cert, un prim mesaj pozitiv faţă de cel presupus a fi ignorat rigorile legii, dar şi faţă de societate că garanţiile procesuale sunt respectate, fiind excluse abuzuri ale vreunui organ judiciar, este tocmai aplicarea acestora în spiritul şi litera normelor în vigoare.

în acest sens sunt operante dispoziţiile art. 16, 21, 23, 24, 128 din României şi art. 5, 6, 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată în anul 1994.

Or, în speţă, inculpatul Ş.D.P., în urma unui denunţ din data de 13.03.2003, a fost arestat în baza Ordonanţei procurorului din 20.03.2003, emiţându-se mandatul preventiv.
în zilele de 19 şi 20.03.2003 s-au administrat toate probatoriile: audierea inculpatului (3 declaraţii), a denunţătorului, a martorilor, s-au întocmit procese-verbale, un raport tehnico-ştiinţific.

La 15.04.2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti solicită Tribunalului Bucureşti, în conformitate cu art. 155 din Codul de procedură penală, prelungirea măsurii arestării preventive pe o durată de 30 de zile, de la 19.04.2003 la 18.05.2003, pentru a se primi fişa de a inculpatului şi a se reaudia martorii M.C. şi B.C., pentru a se ataşa procesul-verbal de predare-primire a sumei de 500.000 lei de către denunţător, pentru prezentarea materialului de urmărire şi redactarea rechizitoriului.

La 14.05.2003, la 13.06.2003, la 14.07.2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat, de fiecare dată, prelungirea arestării preventive şi instanţa procedează în consecinţă, prelungind pentru câte 30 de zile arestarea preventivă, fiind invocate cu prilejul fiecărei solicitări aceleaşi motive invocate şi la 15.04.2003, fără să existe dovada vreunui demers pentru a înfăptui ceea ce s-a învederat sau să se fi administrat vreo altă probă. Practic, din 21.03.2003 până la data judecării prezentului recurs, nu s-a mai efectuat nici un act procedural, nu s-a mai luat vreo măsură, exceptând cea privind lipsirea de libertate.

Demersuri pentru obţinerea fişei de cazier a inculpatului nu există la dosar, nici citarea martorilor care se doreşte să fie reaudiaţi nu s-a dispus, denunţătorul nu a fost solicitat şi nu a restituit de 4 luni de zile suma de 500.000 lei folosiţi la realizarea flagrantului.

Pe de altă parte, instanţele ar trebui să fie circumspecte vis-a-vis de solicitarea parchetului, după norme care nu se regăsesc în prevederile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală, de a se prelungi arestarea persoanei urmărite penal pentru întocmirea materialului şi, respectiv, redactarea rechizitoriului, acte care în mod cert nu necesită menţinerea în arest a inculpatului, pentru cel puţin două considerente: probatoriul se presupune că a fost finalizat, iar ambele activităţi sunt realizate de procurorul care a instrumentat cauza, fiind greu de crezut că acesta ar putea fi împiedicat sau influenţat în elaborarea acestora.

Nici teza sustragerii de la urmărirea penală nu se poate susţine, câtă vreme, anterior arestării sale, nu a existat vreo situaţie care să îndrituiască parchetul sau instanţa să facă trimitere la aceasta.

Şi atunci, în lipsa vreunui element nou, chiar de la data arestării, rămâne în discuţie gravitatea şi pericolul social al faptei pentru care este cercetat inculpatul şi care a determinat arestarea iniţială.

Art. 155 din Codul de procedură penală reglementează cerinţele legale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a se prelungi arestarea preventivă şi pentru a se justifica lipsirea de libertate a inculpatului, în alte condiţii afectându-se grav garanţiile procesuale, inclusiv cele constituţionale.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât inculpatul, şi în faza de urmărire penală, ca pe tot parcursul procesului, de altfel, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi de dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în timp.

Rolul instanţelor şi al celor de control judiciar este tocmai de a verifica legalitatea luării măsurii de arestare preventivă, dar şi dacă, în perioada solicitată pentru prelungirea măsurii, s-au îndeplinit actele în raport de care s-a motivat necesitatea continuării cercetărilor în stare de arest a inculpatului. Altfel, instanţele se transformă din organ judiciar de control în simple organisme de avizare formală a actelor procurorului. în felul acesta, instanţele se dezic de menirea lor, iar organele de urmărire penală, cărora le incumbă şi lor obligaţia celerităţii instrumentării cauzei, în lipsa fermităţii sancţionării nerespectării normelor legale, sub acoperirea autorităţii judecătoreşti, tind să desconsidere voinţa legiuitorului de a se respecta cumulativ criteriile ce converg spre măsuri justificate, severe când ordinea de drept se cere a fi apărată.

în aceste condiţii, plecând de la piesele dosarului, şi nu de la o analiză generică, enunţiativă a textelor de lege, considerăm că recursul inculpatului ar fi trebuit admis, casându-se încheierea prin care s-a încuviinţat şi a patra prelungire a arestării preventive pentru aceleaşi motive ce nu şi-au găsit suport, câtă vreme de la 21.03.2003 nu s-a mai efectuat vreun act de urmărire penală, nici măcar cele cu care s-au sesizat instanţele.

în considerarea textelor de lege invocate şi pentru că art. 136 din Codul de procedură penală prevede şi alte măsuri care, prin natura lor, exercită o restrângere a libertăţii individuale, credem, că, în lipsa activităţii de urmărire a celui ce instrumentează cauza, din considerente ce exclud analiza de faţă, s-ar fi putut, pentru buna desfăşurare a procesului şi evitarea sustragerii inculpatului, să se dispună oricare alta dintre aceste măsuri.

Cum inculpatul care se sustrage de la urmărirea penală sau împiedică desfăşurarea normală a procesului, conducând la tergiversarea soluţionării cauzei, riscă sancţionarea cu aplicarea celei mai severe măsuri – arestarea preventivă, şi organele judiciare lipsite de diligenţă în activitatea ce o realizează afectând, din motive imputabile acestora, celeritatea, pretinsă de lege în efectuarea actelor, îşi asumă răspunderea în faţa legii.