După soluţionarea cauzei în fond şi trimiterea acesteia la instanţele de control judiciar, prima instanţă nu mai este competentă să soluţioneze o cerere ulterioară privind starea de arest a inculpatului.
încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă o astfel de cerere este nelegală.
Prin încheierea din 25 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti – secţia I penală a admis excepţia invocată de procuror şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat.
S-a reţinut că acesta a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru comiterea mai multor infracţiuni de înşelăciune şi evaziune fiscală, în perioada 1994-1997, cauza formând obiectul dosarului nr.1736/1998 al Tribunalului Bucureşti – secţia I penală şi care l-a condamnat prin sentinţa
penală nr.524 din 13 septembrie 1999, la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, menţinând starea de arest.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de inculpat şi de părţile civile au fost soluţionate, cu inculpatul în stare de arest, prin decizia nr.186 din 13 aprilie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, cauza aflându-se pe rol la Curtea Supremă de Justiţie.
în motivarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revocare a măsurii arestării preventive, Tribunalul a arătat că, din moment ce s-a dezînvestit, pronunţând o hotărâre de condamnare a inculpatului şi menţinerea stării de arest, nu mai poate lua în discuţie o cerere ulterioară referitoare la revocarea măsurii arestării preventive.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care, prin apărător, susţinând că instanţa fondului, după dezînvestire, ca urmare a soluţionării cauzei prin hotărârea de condamnare cu menţinerea stării de arest, nu mai era competentă să judece, ulterior, cererea de revocare a măsurii arestării preventive.
Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Din prevederile art.141, 159, 300, 301, 338, 350, 357 şi 381 C.pr.pen., rezultă că, în legătură cu regularitatea luării, menţinerii, revocării sau încetării măsurii arestării preventive, se pronunţă instanţa căreia îi revine competenţa de judecare în fond sau în căile de atac (apel sau recurs).
Prin urmare, instanţa de fond, soluţionând şi trimiţând cauza la instanţa de apel şi, respectiv, în recurs, nu mai era competentă să soluţioneze vreo cerere ulterioară privind starea de arest a inculpatului.
O astfel de cerere este de competenţa instanţei în faţa căreia are loc judecata, în speţă instanţa de recurs, sesizată cu judecarea acestei căi de atac exercitate de inculpat.
Admiţând astfel recursul inculpatului, Curtea a casat încheierea Tribunalului şi a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie – secţia penală spre competentă soluţionare. (Judecator Mihai Despina)
(Secţia I penală, decizia nr. 1238/2000)
