Recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive este suspensiv de executare, dar arestarea preventivă încetează de drept la expirarea mandatului, dacă judecarea recursului nu are loc până la expirarea duratei până la care s-a dispus anterior prelungirea arestării.
Prin încheierea din 5 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti – secţia a ll-a penală a dispus revocarea arestării preventive a inculpaţilor, cu motivarea că temeiurile luării măsurii nu mai subzistă.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că greşit a apreciat Tribunalul că s-au schimbat temeiurile care justificau menţinerea măsurii arestării preventive, atâta vreme cât inculpaţii au săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Curtea, la 6 septembrie 2000, a respins, ca nefondat, recursul Parchetului împotriva încheierii din 5 septembrie 2000, constatând că – printr-o încheiere anterioară – măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost prelungită până la data de 5 septembrie 2000.
Prin urmare, la data examinării recursului – 6 septembrie 2000 – arestarea preventivă nefiind prelungită pe altă cale, a încetat de drept la expirarea mandatelor.
Aşa fiind, recursul prin care Parchetul solicită casarea încheierii de revocare a măsurii şi prelungirea arestării preventive a inculpaţilor nu mai are obiect, în lipsa unui mandat.
(Secţia I penală, decizia nr. 1352/2000) NOTĂ: Apreciem că decizia curţii de apel este legală şi temeinică, având în vedere şi următoarele aspecte:
Potrivit art.140 alin.1 lit.a C.pr.pen., măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
Art.141 alin.2 C.pr.pen. prevede că numai recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare.
Curtea Constituţională, prin mai multe decizii, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.141 C.pr.pen.
în schimb, s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art.149 alin.ultim C.pr.pen., în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispuse de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art.23 din Constituţie (decizia nr.60 din 25 mai 1994, definitivă prin respingerea recursului – M.Of. nr.57 din 28 martie 1995).
Din acest motiv, cum este cazul speţei, menţinerea stării de arest dispuse în faza de urmărire penală, în temeiul art.300 C.pr.pen., este echivalentă, sub aspectul garanţiilor constituţionale ale libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecăţii, astfel că prelungirea duratei acesteia cu 30 de zile constituie un termen stabilit de instanţă ca organ judiciar (a se vedea şi decizia nr.1 din 9 ianuarie 1996 a ).
Totodată, potrivit art.159 alin.ultim C.pr.pen., instanţa poate prelungi de mai multe ori arestarea preventivă, dar fiecare neputând depăşi 30 de zile. Este evident şi că instanţa trebuie să ţină seama, în acelaşi timp, şi de prevederile art.140 alin.2 C.pr.pen. (durata arestării preventive să nu depăşească jumătatea maximului special al pedepsei prevăzute pentru fapta comisă).
în schimb dispoziţiile art.159 alin.7, teza a lll-a au fost declarate neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăşi durata de 30 zile, fără a fi necesară prelungirea, instanţele fiind obligate să respecte acest termen.
în speţă, efectul suspensiv al recursului împotriva încheierii de revocare a arestării preventive a încetat dacă judecarea recursului nu a avut loc în termenul prelungirii anterioare a arestării, respectiv până la expirarea duratei de 30 zile. (Judecator Mihai Despina)
