Faptul că inculpatul nu suportă regimul de detenţie, necesitând tratament de specialitate într-o clinică din reţeaua Ministerului Sănătăţii, impune revocarea măsurii arestării preventive, iar nu suspendarea judecăţii, în lipsa unei expertize medico-legale care să constate imposibilitatea inculpatului de a participa la judecată.
Prin rechizitoriul din 28 ianuarie 2000, inculpatul B.V. a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârşirea infracţiunilor concurente, prev.de art.215 alin.1, 2, 3, 4 şi 5 C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen., şi cea prev.de art.293 alin.1 C.pen., iar inculpaţii I.G., C.D. şi P.D. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în stare de libertate.
Tribunalul Bucureşti – secţia a ll-a penală a fixat termen la 3 februarie 2000, spre a se pune în discuţie prelungirea duratei arestării.
La termenul de judecată stabilit, inculpatul, depunând un act medico-legal, a solicitat suspendarea judecăţii, conform art.303 C.pr.pen., raportat la concluzia că inculpatul necesită internarea pe 3 luni, într-o instituţie medicală din reţeaua Ministerului Sănătăţii.
Actul depus în copie reprezenta un raport de expertiză medico-legală, din 12 ianuarie 2000, ce fusese dispusă de Tribunalul Mureş, într-o cauză aflată pe rol cu privire la inculpat.
Raportul constată ca inculpatul nu suportă regimul de detenţie şi se impune un tratament de strictă specialitate, într-o clinică de profil oncologic, din reţeaua Ministerului Sănătăţii, pe o perioadă de 3 luni.
Prin încheierea din 3 februarie 2000, Tribunalul a dispus suspendarea, pe o perioadă de 3 luni, a judecăţii cu privire la inculpatul B.V., cât şi la inculpaţii I.G., C.D. şi P.D., precum şi revocarea arestării preventive a inculpatului B.V. şi punerea lui în libertate.
Pentru a dispune astfel, instanţa fondului a apreciat că dispoziţiile art.303 C.pr.pen. sunt îndeplinite, deoarece inculpatul suferă de o afecţiune gravă, iar faptele săvârsite de ceilalţi inculpaţi sunt conexe cu cele retinute în sarcina lui B.V.
împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru greşita aplicare a prevederilor art.303 C.pr.pen.
Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului, a admis recursul Parchetului, a casat parţial încheierea, a înlăturat dispoziţia privind suspendarea judecăţii cu privire la toţi inculpaţii, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii, pentru următoarele considerente:
Actul medico-legal prezentat de inculpat constituia pentru Tribunalul Bucureşti doar o dovadă incontestabilă asupra stării sănătăţii inculpatului, care impunea scoaterea acestuia din regimul de detenţie.
Or, pentru aplicabilitatea dispoziţiilor art.303 C.pr.pen., în cauză, era necesară o expertiză medico-legală, prin care să se constate că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată. Numai pe baza acesteia, Tribunalul urma să dispună suspendarea judecăţii, până când starea sănătăţii inculpatului B.V. va permite participarea acestuia la proces şi să stabilească dacă era sau nu posibilă disjungerea.
Pe de altă parte, temeiurile alegerii măsurii arestării preventive a inculpatului se schimbaseră, la luarea acesteia neexistând dovada stării sănătăţii lui şi de care s-ar fi putut ţine seama, aşa cum cer dispoziţiile art.136 alin.3 C.pr.pen., această dovadă certă intervenind în cursul judecăţii.
Prin urmare, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului se impunea, astfel că este legală şi temeinică dispoziţia în acest sens dată de tribunal prin încheierea recurată.
(Secţia I penală, decizia nr.237/2000)
NOTĂ: Potrivit art.139 alin.2 C.pr.pen., o măsură preventivă se revocă atunci „când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei”, or, în speţă, instanţa de recurs a apreciat că starea sănătăţii inculpatului impune un tratament de specialitate, ceea ce înseamnă că nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii nu mai există, ci intervenirea unui fapt exterior atrage verificarea condiţiilor în care o măsură mai poate fi eficientă.
în acest context, ni se pare inexactă soluţia la care a ajuns instanţa fondului, confirmată de Curte, respectiv cu privire la revocarea arestării preventive.
Soluţia corectă ar fi fost – credem – nu revocarea arestării preventive, ci înlocuirea arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, conform art.139 alin.1 C.pr.pen.
Alegerea măsurii arestării preventive are în vedere situaţia personală a inculpatului (lipsa antecedentelor penale, poziţia sinceră în faţa instanţei, vârsta si starea precară a sănătătii sale, care impune un tratament curent). (Judecator Antoaneta Nedelcu)
