Existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie, constituie, conform jurisprudenţei CEDO “factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului impunându-se pentru a fi conformă scopului instituit prin art.5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând “suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune”, măsura arestării preventive apare ca fiind justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică, conform art.148 lit.f C.proc.pen., pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, cum se susţine, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs.Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia înainte de proces, cel puţin pentru un timp.
ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 135/R/21.10.2009
ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 135/R/21.10.2009
Prin încheierea penală nr.525 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Maramureş, s-a respins excepţia nelegalei sesizări a instanţei formulată de inculpatul M.I. prin apărătorul ales.
S-a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.I. cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C.pen..
În temeiul art. 1491 alin.12 cu trimitere la art. 146 alin.111 C.proc.pen. şi a art. 1451 C.proc.pen. s-a dispus luarea faţă de inculpatul M.I. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile.
În temeiul art. 1451 alin.2 cu trimitere la art. 145 alin.11 C.proc.pen. s-a impus inculpatului să respecte următoarele obligaţii:
a.să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b.să se prezinte la Postul de poliţie Poienile Izei, conform programului de supraveghere întocmit de acest organ de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c.să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d.să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1451 alin. 2 cu trimitere la art. 145 alin.22 C.proc.pen..
În temeiul art. 192 alin.3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în cauza penală înregistrată la această instanţă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a formulat propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.I. pentru 29 de zile, inculpatul fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C.pen..
În motivarea propunerii s-a arătat că inculpatul M.I. la data de 27.09.2009, pe o stradă din Poienile Izei, în faţa unui bar, a lovit pe numitul T.V., acesta căzând şi suferind un traumatism cranio-cerebral urmare căruia a decedat ulterior, la data de 06.10.2009.
Analizând propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, prin prisma dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen., art. 148 lit. f C.proc.pen., având în vedere probele administrate până în prezent, instanţa a apreciat că propunerea de arestare preventivă nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Măsura arestării preventive a inculpatului este o măsură excepţională care poate fi dispusă în situaţia în care sunt probe sau indicii temeinice că persoana faţă de care s-au efectuat acte de urmărire penală a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen..
Instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului, nu a reţinut ca fiind îndeplinite cerinţele legale necesare pentru ca măsura arestării preventive să fie dispusă.
În privinţa excepţiei invocate de apărătorul ales al inculpatului, potrivit căruia instanţa nu ar fi sesizată în mod legal având în vedere neaudierea numitului M.I. şi în calitate de inculpat, instanţa a reţinut că aceasta se impune a fi respinsă întrucât nu s-a făcut dovada vreunei vătămări a drepturilor acestuia.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 lit. f C.proc.pen., tribunalul a apreciat că acesta nu îşi găseşte aplicarea în cauză pentru următoarele considerente:
Pericolul concret pentru ordinea publică poate fi definit ca un ansamblu de circumstanţe reale şi personale rezultate de săvârşirea unei fapte penale de o
anumită gravitate, şi care justifică presupunerea rezonabilă a existenţei unor riscuri de natură a pune în primejdie funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora, creând în rândul comunităţii un sentiment de insecuritate.
Pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social al faptei şi de asemenea trebuie să rezulte din probe, aşa cum cere textul art. 148 lit. f, el trebuind să fie dovedit şi nu presupus.
Având în vedere că din probatoriul administrat până în prezent, raportat şi la persoana inculpatului care nu are antecedente penale, care a avut atitudine sinceră de colaborare cu organele judiciare recunoscând acuzaţia şi regretând fapta comisă, contextul concret în care aceasta s-a produs, inclusiv datorită comportamentului victimei, instanţa a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu subzistă.
Pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii de care este acuzat inculpatul nu trebuie confundat cu pericolul social pentru ordinea publică condiţie necesară pentru a dispune o măsură preventivă excepţională cum este arestarea preventivă întrucât natura juridică a arestării preventive ar fi transformată în una punitivă.
Instanţa a apreciat că raportat la scopul măsurilor preventive arătat de legiuitor în cuprinsul art. 136 C.pr.pen. măsura arestării preventive nu ar fi justificată, buna desfăşurare a procesului penal, în acest moment al urmăririi penale, putând fi realizată şi cu inculpatul în stare de libertate.
În realizarea aceluiaşi scop prev.de art.136 C.proc.pen., instanţa a dispus luarea unei măsuri, alta decât cea privativă de libertate, respectiv cea a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, cu obligarea corelativă a respectării obligaţiilor prevăzute de art.145/1 alin.2 C.proc.pen.cu trimitere la art.145 alin.2/2 C.proc.pen.
Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat recurs Parchetul de pe lânga Tribunalul Maramureş care a solicitat admiterea acestuia, casarea în întregime încheierii Tribunalului Maramureş şi rejudecând cauza, a se dispune în baza art.149/1 alin.9 C.proc.pen. admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului M.I. deoarece faţă de acesta sunt întrunite cerinţele art.148 lit.f C.proc.pen., raportat la art.143 C.proc.pen.existând totodată probe şi indicii temeinice în sensul comiterii faptei de către acesta.
Curtea examinând recursul declarat părin prisma motivelor invocate a constatat următoarele:
Inculpatul M.I. este cercetat penal în dosarul nr.487/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş pentru comiterea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art.183 C.pen., reţinându-se în esenţă în sarcina sa că la data de 27 septembrie 2009, a împins de două ori cu pumnul pe victima T.V., aflată în stare avansată de ebrietate, acesta căzând la sol şi suferind un traumatism craniocerebral, urmare căruia a decedat ulterior la 6 octombrie 2009.
Faţă de inculpat s-a început urmărirea penală la 9 octombrie 2009, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare prin ordonanţa procurorului din aceeaşi dată, 9 octombrie 2009, conform scriptului depus la fila 2 din dosar.
Pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a unei persoane, trebuie să fie îndeplinite cumulativ cerinţele art.143 C.proc.pen.şi condiţiile vizate de art.148 C.proc.pen.
Din probele administrate până în această fază a urmăririi penale rezultă indicii temeinice vizând presupunerea rezonabilă că inculpatul M.I. ar fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi anume, cea incriminată în disp.art.183 C.pen.
Curtea apreciază că în baza art.136 C.proc.pen. pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, este oportună măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror.
Probele şi indiciile temeinice în speţă sunt procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi actele medico-legale vizând victima T.V. care se coroborează perfect cu declaraţiile martorilor I.G., B.V.; B.I.; I.V.; P.I. şi cu declaraţiile inculpatului M.I.
În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile prev.de art.143 C.proc.pen., dar şi cele prevăzute de art.5 alin.1 lit.c din Convenţia Europeană privind drepturile omului, în sensul că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unor noi infracţiuni, fiind necesar astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor precum şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În jurisprudenţa CEDO (cazul Fox, Campbell, Hartley vs.Uk) au fost definite ca motive verosimile, acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea, iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate circumstanţele cauzei.
Inculpatul M.I. nu a contestat dovezile prezentate de procuror, a recunoscut săvârşirea faptei atât în faza de urmărire cât şi cu ocazia recursului în faţa Curţii, invederând însă că nu a intenţionat nici un moment să ucidă victima, neprevăzând rezultatul letal ce a intervenit ulterior, i-a acordat primul ajutor, transportând-o la dispensar, iar pentru înmormântarea acesteia a predat soţiei victimei suma de
10.000 lei.
Aceste împrejurări vizând circumstanţele în care s-a comis fapta cât şi circumstanţele personale ale inculpatului, vor fi avute în vedere de către instanţă cu ocazia individualizării judiciare a unei eventuale pedepse, dacă se va constata în urma procesului vinovăţia inculpatului.
Instanţa de recurs reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie, constituie, conform jurisprudenţei CEDO “factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului impunându-se pentru a fi conformă scopului instituit prin art.5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând “suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune”, măsura arestării preventive apare ca fiind justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.
Referitor la temeiul prev.de art.148 lit.f C.proc.pen., instanţa de recurs a reţinut că şi acesta este întrunit pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică, conform art.148 lit.f C.proc.pen., din probele de la dosar, rezultă următoarele: pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, cum se susţine, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un
sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Este de remarcat că orice faptă contrară normelor de conduită, care constituie substanţa ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea de drept, cât şi mediul social. Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilităţii unor atari atitudini neconforme, de încălcare a legii penale, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale şi, concomitent, un sentiment firesc de dezaprobare din partea colectivităţii.
Din fişa de rezultă că inculpatul anterior a suferit sancţiuni şi pentru alte infracţiuni de violenţă, ceea ce atestă că acesta denotă o perseverenţă în comiterea acestui gen de fapte, incidentul de faţă nefiind izolat.
Potrivit art.148 lit.f C.proc.pen., măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prima condiţie este îndeplinită întrucât infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev.de art.183 C.pen.se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare, respectiv de la 5 – 15 ani. În ceea ce priveşte condiţia pericolului concret pentru ordinea publică şi aceasta este îndeplinită şi rezultă din probele de la dosar.
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanţă socială a unor fapte grave atât în rândul comunităţii locale dar şi la nivelul întregii ordini sociale, într-un context în care imaginea justiţiei este afectată de acuzaţiile de violenţă tot mai frecvente, în legătură cu care se aşteaptă o reacţie cât mai promptă şi eficientă a organelor judiciare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs.Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia înainte de proces, cel puţin pentru un timp.
De asemenea, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane ce se impune a fi arestată preventiv, apreciate ca atare, de Curtea Europeană în interpretarea art.5 alin.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană şi în cauzele Neumeixter contra Austriei din 27 iunie 1968; în cauza Dumont-Maliverg contra Franţei hot.din 31 mai 2005.
De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică şi pentru a asigura un echilibru firesc şi a unei stări corespunzătoare de securitate socială.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş este fondat şi a fi admis în baza art. 385/15 pct.2 lit.d C.proc.pen., s-a casat în întregime încheierea penală nr.525 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Maramureş şi rejudecând în baza art.149/1 alin.9 C.proc.pen., s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş privind pe inculpat şi în temeiul art.148 lit.f C.proc.pen.rap.la art.143 şi art.136 C.proc.pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.I. pe o perioadă de 29 de zile începând cu data de 21 octombrie 2009 până la 18 noiembrie 2009, inclusiv, pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art.183 C.pen.
S-a constatat că inculpatul M.I. a fost reţinut 24 de ore de la 9 octombrie 2009 ora 14,10-10 octombrie 2009 , ora 14,10.
S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă conform prevederilor art.151 C.proc.pen.
În baza art.192 alin.3 pct.3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
