În baza art.1491 Cod procedura penala s-a espins propunerea formulata de Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta privind arestarea preventiva a inculpatului F. C. F., ca nefondata.
Masura dispusa s-a comunicat administratiei locului de detinere.
În baza art. 192 alin.3 Cod procedura penala cheltuielile judiciare avansate de stat au ramas în sarcina acestuia.
În temeiul art.189 Cod procedura penala, suma de 200 lei, reprezentând onorariul aparatorului din oficiu (avocat P. A.) s-a avansat din fondurile Ministerului Justitiei catre Baroul Constanta.
Pentru a pronunta aceasta încheiere, prima instanta a avut în vedere urmatoarea situatie de fapt :
În cauza a fost începuta urmarire penala fata de inculpat, prin noua rezolutii, iar la data de 10.03.2009 s-a pus în miscarea actiunea penala sub aspectul infractiunilor mentionate anterior. Inculpatul a fost retinut la data de 10.03.2009, ora 1315, pentru o perioada de 10 ore.
Pe parcursul urmarii penale au fost administrate urmatoarele mijloace de proba: declaratiile partilor vatamate, declaratiile inculpatului, procese-verbale de cercetare la fata locului, procese-verbale de reconstituire, declaratiile martorilor A. A., V. S., I. D., R. A., S. B., T. Gh., A. L., A. A., declaratiile reprezentantilor societatilor comerciale, procese-verbale întocmite cu ocazia predarii catre partile vatamate a bunurilor sustrase.
Instanta, analizând propunerea de arestare preventiva a inculpatului F. C. F. formulata de Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta, apreciaza ca aceasta este nefondata, având în vedere urmatoarele considerente:
Potrivit art.148 alin.1 Cod procedura penala raportat la art.143 Cod procedura penala arestarea preventiva a inculpatului se poate dispune daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savârsit o fapta prevazuta de legea penala.
Cu privire la faptele din datele de 08.03.2009, 09.03.2009 si 23.02.2009, instanta constata ca, desi din mijloacele de proba administrate pe parcursul urmaririi penale (declaratiile partilor vatamate, declaratiile inculpatului, procese-verbale de cercetare la fata locului, procese-verbale de reconstituire, declaratiile martorilor A. A., V. S., I. D., R. A., S. B, T. Gh., A. L., A. A., declaratiile reprezentantilor societatilor comerciale, procese-verbale întocmite cu ocazia predarii catre partile vatamate a bunurilor sustrase) rezulta indicii ca inculpatul ar fi savârsit faptele pentru care este cercetat, instanta constata ca la acest moment procesual nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art.143 Cod procedura penala, întrucât nu se poate retine ca în cauza ar exista indicii temeinice care sa justifice presupunerea rezonabila ca inculpatul ar fi savârsit fapte prevazute de legea penala. Astfel, potrivit art.99 alin.2 Cod penal inculpatul minor cu vârsta între 14 si 16 ani beneficiaza de o prezumtie relativa a lipsei de discernamânt, raspunzând penal doar daca se dovedeste ca a actionat cu discernamânt. Instanta constata ca la dosarul cauzei exista raportul de expertiza medico-legala psihiatrica nr.315/P/17.10.2007 emis de Serviciul de Medicina Legala Constanta, însa acest raport a concluzionat ca inculpatul a avut discernamânt în raport de faptele savârsite în perioada 11.09.2007-08.10.2007. Cu privire la faptele retinute în sarcina inculpatului ca fiind savârsite la datele de 08.03.2009, 09.03.2009 si 23.02.2009 nu exista la dosar dovada ca acesta ar fi actionat cu discernamânt.
În ceea ce priveste faptele din perioada 11.09.2007-08.10.2007, desi în cauza sunt incidente prevederile art.143 Cod procedura penala, nu sunt întrunite si conditiile art.148 lit.f Cod procedura penala referitoare la pericolul concret pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea în libertate a inculpatului.
Instanta apreciaza ca nu se mai poate vorbi de existenta unui pericol concret pentru ordinea publica în conditiile în care, pentru aceste infractiuni, inculpatul este cercetat în stare de libertate de 5 luni. De asemenea, instanta are în vedere ca inculpatul are 15 ani, se afla la primul conflict cu legea penala si a recunoscut faptele pentru care este cercetat.
Instanta mai retine ca privarea inculpatului de libertate, trimiterea sa într-un loc de detinere, ar fi o masura grava, care ar avea efecte negative asupra sa, având în vedere ca este în vârsta de 15 ani.
Împotriva încheierii pronuntate de Judecatoria Constanta la data de 10.03.2009 ,în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta ,criticând hotarârea sub aspectul temeiniciei, învederându-se instantei ca din actele dosarului se regasesc temeiurile de drept invocate în propunerea de arestare sens în care se solicita admiterea acesteia.
Examinând legalitatea si temeinicia sentintei penale recurate , atât prin prisma criticilor formulate cât si din oficiu , instanta constata urmatoarele :
Initial a fost începuta urmarirea penala fata de inculpatul F. C. F. , cercetat pentru comiterea unor furturi împreuna cu minorul S. B. , în perioada 11.09.2007-08.10.2007 .
Minorul inculpat F. C. F. în vârsta de 14 ani la acel moment , a fost expertizat ( conform Raportului de expertiza medico-legala psihiatrica 315/P/17.10. 2007 ) ,constatându-se ca acesta desi prezinta o tulburare moderata de conduita ,în perioada savârsirii faptelor discernamântul era pastrat.
Ulterior ,la data de 10.03.2009 cu privire la aceste fapte dar si cu privire la alte doua fapte de tâlharie comise pe 08.03.2009 , 09.03.2009 si un furt din data de 23.02.2009 a fost pusa în miscare actiunea penala ,formulându-se si propunere de arest preventiv.
Din examinarea dispozitiilor art.148 alin.1 Cod procedura penala raportat la art. 143 Cod procedura penala , rezulta ca existenta indiciilor temeinice se analizeaza în paralel cu incidenta cazurilor în care poate fi dispusa arestarea dar numai raportat la o fapta prevazuta de legea penala.
Pentru a rasturna prezumtia relativa reglementata de art. 99 alin.2 Cod penal referitoare la minorul cu vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani ,este necesar sa se constate ca în raport cu o anumite circumstante , fapte sau situatii acesta a avut capacitatea psiho-fizica care-l face capabil sa înteleaga si sa îsi manifeste normal vointa , conformând-o exigentelor vietii juridice.
Este real ca la 14 ani, cu privire la furturile comise în perioada 11.09.2007-08.10.2007 , s-a constatat prin expertiza medico-legala ca inculpatul minor prezinta discernamânt , iar la acest moment în urma audierii de catre instanta de recurs, se constata ca acesta raspunde coerent si pare a întelege situatia în care se afla , dar din aceste elemente nu se poate prezuma prezenta discernamântului cu privire la faptele retinute în sarcina minorului ca fiind comise în anul 2009.
Legiuitorul a prezumat incapacitatea pentru minorul aflat în prima parte a adolescentei- perioada 14-16 ani , pornind tocmai de la capacitatea imperfecta în care se afla acesta , de la aptitudinea diferita pe care minorul o are de a întelege , de a cunoaste ceea ce este licit si cea este ilicit si de a-si manifesta constient vointa în raport cu un anumit fapt . Discernamântul este analizat ca o capacitate penala marginita la o speta concreta , si nu generalizata la orice manifestare a unei persoane. Acelasi adolescent poate fi socotit ca fiind capabil într-un caz si incapabil în altul.
Având în vedere aceasta prezumtie relativa instituita de legiuitor în favoarea minorului , doar expertiza medico-legala facuta în prezent , cu privire la faptele ce se retin a fi comise pe 23.02.2009 ,08.03.2009 , 09.10.2009 ar putea-o rasturna ,expertiza care insa nu a fost efectuata în acest dosar.
Fata de acestea , tribunalul în opinie majoritara , apreciaza ca este legala si temeinica concluzia primei instante potrivit careia la acest moment procesual nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art.143 Cod procedura penala, întrucât nu se poate retine ca în cauza ar exista indicii temeinice care sa justifice presupunerea rezonabila ca inculpatul ar fi savârsit fapte prevazute de legea penala.
Cât priveste furturile retinute a fi comise în intervalul 11.09.2007-08.10.2007, instanta de recurs desi constata prezenta indicilor temeinice de savârsire a acestor fapte ,din perspectiva analizei temeiului prevazut de art. 148 lit. f Cod proc.pen., apreciaza ca acesta nu se regaseste , raportat la intervalul mare de timp care a trecut de la constatarea acestor furturi , luând în considerare si particularitatile socio – familiale care au determinat dezvoltarea inculpatului minor ( acesta a crescut de la vârsta de 6 ani prin centre de primire minori , a întâmpinat grave lipsuri materiale , a fost lipsit constant de mijloace de subzistenta , de sprijin moral si de supraveghere ) iar luarea fata de inculpat a masurii arestului preventiv ar atrage alte consecinte negative rasfrânte asupra dezvoltarii viitoare .
Apreciind încheierea pronuntata de prima instanta ca legala si temeinica, urmeaza a respinge recursul declarat de Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta ca nefondat.
OPINIE SEPARATA
Cu privire la încheierea nr. 48 din 10 03 2009 pronuntata în recurs de Tribunalul Constanta în dosarul penal nr 6063/212/2009 .
Opinia separata priveste temeiurile pentru care recursul Parchetului de pe lânga Judecatoria Constanta se impune a fi respins .
În motivarea Judecatoriei Constanta, considerata ca fiind temeinica de catre opinia majoritara, se apreciaza ca , referitor la faptele din datele de 08 03 2009, 09 03 2009 si 23 02 2009 , nu sunt întrunite conditiile prevazute de art. 143 Cod procedura penala, întrucât nu se poate retine ca în cauza ar exista indicii temeinice care sa justifice presupunerea rezonabila ca inculpatul ar fi savârsit fapte prevazute de legea penala .
Astfel, potrivit art. 99 alin 2 Cod penal, inculpatul minor cu vârsta între 14 si 16 ani beneficiaza de o prezumtie relativa a lipsei de discernamânt, raspunzând penal doar daca se dovedeste ca a actionat cu discernamânt . Instanta de fond a constatat ca la dosarul cauzei exista raportul de expertiza medico-legala psihiatrica nr 315/P/17 10 2007 însa acest raport a concluzionat ca inculpatul a avut discernamânt în raport cu faptele savârsite în perioada 11 09 2007 -08 10 2007. Cu privire la faptele din 08 03 2009, 09 03 2009 si 23 02 2009 nu exista la dosar dovada ca acesta ar fi actionat cu discernamânt .
Aceasta interpretare a constituit unul din temeiurile esentiale pentru care, în opinia majoritara, nu se putea lua masura arestarii preventive a inculpatului minor în vârsta de 15 ani .
Apreciez ca aceasta interpretare in fapt si în drept nu se sustine prin normele dreptului penal si procesual penal, si nici prin probele dosarului, astfel :
Astfel, potrivit art. 50 Cod penal, ,,Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savârsita de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal” .
Se observa din interpretarea acestui text de lege ca notiunea de ,,fapta prevazuta de legea penala” nu include si conditia ca minorul care a savârsit-o sa raspunda penal ; cu alte cuvinte, un minor care nu îndeplineste conditiile legale pentru a raspunde penal (cum ar fi cazul în speta ca nu i s-a stabilit existenta discernamântului) poate savârsi o fapta prevazuta de legea penala , dar aceasta nu este considerata infractiune . Rezulta deci ca în notiunea de ,,fapta prevazuta de legea penala” intra numai latura obiectiva a infractiunii, nu si cea subiectiva (cum este cazul în speta chiar discernamântul, care reprezinta prin definitie latura cognitiva si volitiva a omului) . Aceeasi interpretare rezulta si din definitia infractiunii prevazuta de art. 17 Cod penal : ,,Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala” . Se constata ca latura subiectiva -vinovatia -este net diferentiata de latura obiectiva -prevazuta de legea penala -aceasta din urma indicând elementele materiale ale infractiunii astfel cum sunt definite în textele incriminatoare (în cazul în speta luarea unui bun mobil din posesia altuia (208 cp), întrebuintarea de violente sau amenintari (211 cp)).
Asa fiind, se observa ca art. 143 Cod procedura penala nu conditioneaza luarea masurilor preventive de constatarea probelor si indiciilor temeinice de savârsire a unei infractiuni, ci a probelor si indiciilor de savârsire a unei fapte prevazute de legea penala . Ori, am demonstrat deja ca si un minor care -prezumtiv -nu are discernamânt, poate savârsi o fapta prevazuta de legea penala, si deci, din acest punct de vedere, nu sunt impedimente ca el sa poata fi arestat preventiv.
În concluzie, rationamentul instantei de fond potrivit caruia nu sunt întrunite conditiile prevazute de art. 143 cod procedura penala, pentru ca notiunea de fapta prevazuta de legea penala include si dovada responsabilitatii minorului, este eronat.
În realitate, ceea ce trebuia constatat era faptul daca s-au savârsit actiunile obiective care pot fi încadrate ca furt si tâlharie sub aspectul actelor materiale, si daca aceste actiuni au fost realizate de catre minorul din cauza (bineînteles sub forma indiciilor rezonabile, si nu în mod definitiv). Ori, aceste aspecte erau îndeplinite .
În alta ordine de idei, instanta de fond a pornit de la ipoteza gresita ca dovada discernamântului inculpatului minor în vârsta de 15 ani poate fi facuta exclusiv prin expertiza medico -legala psihiatrica .
Art. 99 alin 2 Cod penal stabileste ca minorul care are vârsta între 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savârsit fapta cu discernamânt , fara a impune modalitatea de dovedire .
În ce priveste cazurile de efectuare obligatorie a expertizelor psihiatrice, art. 117 Cod procedura penala nu impune expres efectuarea acesteia pentru stabilirea discernamântului minorului între 14 -16 ani .
Este adevarat ca expertiza psihiatrica este modalitatea cea mai certa stiintific pentru a stabili discernamântul unei persoane, si este adevarat ca practica judiciara utilizeaza în mod obisnuit acest procedeu, însa acest aspect nu este de natura a concluziona ca expertiza psihiatrica este singura proba pentru stabilirea discernamântului.
În acest sens, se observa continutul art. 62-63 alin 2 si 64 Cod procedura penala, din care rezulta ca în procesul penal se utilizeaza o multitudine de probe si mijloace de proba, însa acestea nu au o valoare mai dinainte stabilita, aprecierea lor facându-se în urma examinarii tuturor probelor administrate. Prin urmare, nici expertiza psihiatrica nu are o valoare preeminenta, putând fi chiar îndepartata de organul judiciar pentru temeiuri justificate .
Revenind la situatia de fapt a dosarului, se constata ca inculpatul, la vârsta de 14 ani si 2 luni, a savârsit o serie de fapte prevazute de legea penala -furturi -pentru care a fost expertizat psihiatric (cum de altfel retine si instanta de fond) stabilindu-se ca acesta a avut discernamântul necesar care atrage concluzia ca raspunde penal .
Exista astfel o proba stiintifica potrivit careia inculpatul minor avea discernamânt la vârsta de 14 ani în raport cu unele fapte de furt.
Inculpatul a fost audiat de organele de politie, a dat declaratii olografe scrise personal -ex declaratia din 10 03 2009, fila 18 vol I dosar UP -din lecturarea acestora rezultând o gândire ordonata, coerenta, logica, memorie normala, lipsa unor idei deviante, etc.
Inculpatul a fost audiat nemijlocit de catre instanta de fond si de catre cea de recurs, constatându-se de asemenea ca nu exista nici un element care sa conduca la concluzia lipsei de discernamânt a inculpatului. Acesta si-a amintit faptele, le-a reprodus coerent, si-a expus apararile pertinent, a dovedit ca este constient de consecintele penale .
Toate acestea trebuie avute în vedere de instanta când apreciaza asupra discernamântului inculpatului minor. Ori, în lipsa oricarui element obiectiv care sa conduca la concluzia ca inculpatul si-ar fi pierdut , între vârsta de 14 ani si cea de 15 ani, discernamântul deja probat, si având în vedere elementele expuse anterior, faptul ca în 2009 inculpatul a savârsit fapte de aceeasi natura -si chiar mai grave -cu cele pentru care s-a stabilit discernamântul în 2007, apreciez ca discernamântul inculpatului este dovedit .
Mai este de retinut faptul ca judecatorul trebuie sa întrebuinteze în actul de deliberare si apreciere aceleasi constructii logice si aceleasi situatii cunoscute din viata de zi cu zi si din experienta oamenilor în general . Acestea, printre altele, nu semnaleaza pierderi bruste de discernamânt ale unei persoane care -se stabilise -ca are acest discernamânt .
De asemenea, judecatorul trebuie sa-si asume aplicarea cunostintelor practice, în sensul ca din cuprinsul expertizelor psihiatrice examinate în diferitele cauze rezulta elementele exterioare ale discernamântului sau lipsei de discernamânt, cum sunt cele mentionate mai sus , cu atât mai mult cu cât este obligat sa evalueze critic aceste expertize, în contextul probator . Astfel fiind, în conditiile în care nu se constata aspecte ale lipsei de discernamânt al inculpatului minor, concomitent cu o serie de probe care confirma existenta acestui discernamânt, nu exista temei pentru a concluziona, în aceasta faza procesuala, ca nu sunt întrunite conditiile care sa permita luarea unei masuri preventive .
Apreciez ca evaluarea probelor si indiciilor în acest sens trebuie sa urmeze acelasi principiu cu cel uzitat în general, respectiv probele si indiciile nu trebuie sa aiba forta probanta care sa justifice o condamnare ; acelasi principiu trebuie folosit în ceea ce priveste proba discernamântului minorului, respectiv, daca pentru condamnarea acestuia se impune efectuarea unei probe stiintifice a expertizei medico-legale în vederea stabilirii certe a vinovatiei, pentru luarea unei masuri preventive este suficient a constata indicii existentei discernamântului, acestia rezultând din expertiza anterioara, din declaratiile inculpatului, din comportamentul acestuia în fata instantei, etc .
Interpretarea de mai sus se impune atât prin prisma sensului art. 143 Cod procedura penala -analizat mai sus -cât si prin prisma scopului si caracterului urgent al masurii preventive, care impun luarea unor masuri eficiente si de îndata prin care sa se elimine sau preîntâmpine diferitele situatii indicate la art. 136 si art. 148 Cod procedura penala. Ori, daca aceste masuri preventive ar fi conditionate de administrarea unor mijloace de proba ce implica un timp relativ mai îndelungat(a se vedea în acest sens procedura expertizei medico-legale psihiatrice) ar fi lipsite de eficienta, ceea ce ar contraveni scopului masurii preventive. Asa se si explica de ce legiuitorul a folosit sintagma de ,,fapta prevazuta de legea penala” si nu pe cea de ,,infractiune” în cuprinsul art. 143 Cod procedura penala, pentru ca luarea masurilor preventive cu respectarea cazurilor si conditiilor prevazute de lege nu exclude achitarea ulterioara a faptuitorului respectiv, pentru diferite motive printre care si lipsa vinovatiei .
Pentru toate aceste considerente apreciez ca instanta de fond nu se putea prevala de lipsa expertizei psihiatrice a inculpatului referitoare la faptele din februarie -martie 2009 pentru a respinge de plano propunerea de arestare preventiva .
Recursul parchetului îl apreciez însa, ca si opinia majoritara, nefondat, motivat de împrejurarea ca faptele inculpatului au fost determinate de situatia sociala a acestuia -fara sprijin al parintilor sau autoritatilor în domeniu, fara mijloace de subzistenta, la o vârsta la care cu greu poate gasi un loc de din care sa se întretina -precum si de împrejurarea ca faptele concrete nu au prezentat un pericol social deosebit, o lezare grava a integritatii corporale a persoanelor, prejudicii mari, care sa impuna arestarea sa preventiva. În acest sens sunt de retinut prevederile art. 160e -160h Cod procedura penala, si în special prevederile art. 160g care subliniaza ca retinerea minorului -si cu atât mai mult arestarea -se realizeaza în mod cu totul exceptional, situatie care apreciez ca nu se regaseste în speta .
1