Curtea de Apel Oradea
Secţia penală şi pentru cauze cu minori
Art.272 Cod penal – Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
Fapta inculpatului de a solicita poliţistului care l-a audiat să îi predea declaraţia sa olografă pentru a o citi şi semna urmată de reţinerea de către inculpat a declaraţiei pentru a o distruge nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art.242 alin.2 Cod penal, întrucât nu se încadrează în categoria „alte înscrisuri” pentru că nu era semnată de el şi nu prezenta nicio valoare, astfel că nu poate fi asimilată cu niciun înscris; această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.272 Cod penal, declaraţia inculpatului fiind un înscris necesar soluţionării cauzei.
DECIZIA PENALĂ NR.947/20 noiembrie 2012
Dosar nr.4033/218/2011
Prin sentinţa penală nr.203 din 21.06.2012, pronunţată de Judecătoria Carei, în baza art. art.193 alin.1 Cod penal a fost condamnat inculpatul C.O.N. la 3 (trei) luni închisoare.
În baza art. 242 alin.1 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.
În baza art.33 lit.a Cod penal raportat la art.34 lit.b Cod penal i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 (şase) luni închisoare.
În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În baza art.82 Cod penal, termenul de încercare s-a compus din cuantumul pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval de timp de doi ani.
În baza art.82 Cod penal, termenul de încercare s-a compus din cuantumul pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval de timp de doi ani.
În baza art.359 Cod procedură penală i s-a atras atenţia inculpatului asupra art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
În baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art.14 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la 2.000 lei daune morale, în favoarea părţii civile.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor civile şi cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă, ca neîntemeiate.
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei emis la data de 11.11.2011 în dosarul nr.834/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.O.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de : ameninţare, faptă prevăzută şi pedepsită de art.193 alin.1 Cod penal (pct.1), sustragere de înscrisuri, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 242 alin.l Cod penal ( pct. 2 ) , cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului că în data de 09.07.2010, partea vătămată C.F. din localitatea S.M. a luat legătura telefonic cu inculpatul C.O.N. din localitatea G., a încercat să ajungă la o înţelegere amiabilă cu privire la folosirea unui teren al părţii vătămate de către inculpat.
Inculpatul i-a adresat injurii şi ameninţări ce au fost auzite şi de fiul părţii vătămate aflat lângă aceasta. Partea vătămată a formulat plângere prealabilă înregistrată la l6.07.2010.
În data de 14.11.2010, inculpatul aflându-se la Postul de Poliţie S., unde fusese citat pentru a fi audiat, după redactarea declaraţiei de către agentul de poliţie a solicitat-o atât pe acesta cât şi pe cea olografă pentru a le studia, după care a fugit din postul de poliţie cu înscrisurile asupra sa. Ulterior declaraţiile au fost recuperate de la domiciliul inculpatului.
În cauză s-au administrat probatorii cu acte, a fost audiat inculpatul, partea vătămată, martorii din acte şi propuşi de partea vătămată.
La termenul de judecată din 16.02.2012 partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 250.000.000 lei vechi daune morale şi 1.000 lei, reprezentând despăgubiri civile.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat că la data de 09.07.2010, partea vătămată C.F. din Satu Mare, a luat legătura telefonic cu inculpatul C.O.N. din localitatea G., a încercat să ajungă la o înţelegere amiabilă cu privire la folosirea unui teren al părţii vătămate de către inculpat.
Inculpatul i-a adresat injurii şi ameninţări ce au fost auzite şi de fiul părţii vătămate aflat lângă aceasta. Partea vătămată a formulat plângere prealabilă înregistrată la l6.07.2010 , formându-se dosarul nr.834/P/2010.
La data de 14.11.2010, în jurul orei 10:30 inculpatul a fost citat la sediul Postul de Poliţie comunal S., în calitate de învinuit .Acesta s-a prezentat pentru audiere la agent G.V., ajutor şef de post la Postul de Poliţie comunal S. care i-a prezentat motivul citării, i-a adus la cunoştinţă învinuirea, încadrarea juridică a faptei precum şi dreptul său de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu, după care agentul de poliţie a procedat la încheierea procesului verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărare, pe care învinuitul a refuzat să-l semneze.
Învinuit C.O.N., cu această ocazie, a declarat faptul că nu doreşte să fie asistat de apărător, apoi s-a trecut la consemnarea declaraţiei acestuia pe declaraţia cu regim special seria … nr…., iar la finalul audierii i s-a adus la cunoştinţă faptul că trebuie să semneze declaraţia pe fiecare pagină, lucru pe care l-a refuzat, motivând că doreşte să verifice dacă cele consemnate pe formularul tipizat corespund cu cele consemnate în declaraţia sa olografă.
Astfel, i s-a pus la dispoziţia declaraţia olografă, s-a prefăcut că o studiază, după care a luat de pe masă, atât declaraţia olografă cât şi pe cea înseriată cu regim special şi a fugit cu ele din postul de poliţie, afirmând că acele declaraţii îi aparţin şi că le va prezenta personal la Tribunal.
Agentul de poliţie G.V. a procedat la urmărirea sa, care, în ciuda faptului că a fost somat de repetate ori să se oprească şi să restituie cele două declaraţii a refuzat acest lucru şi s-a îndreptat spre locuinţa lui din satul G., martorul S.I.A. văzându-l pe acesta în momentul ieşirii din postul de poliţie.
În cursul aceleiaşi zile inculpatul a fost depistat la locuinţa sa unde i s-a pus în vedere că fapta săvârşită întruneşte elementele infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, solicitând restituirea înscrisurilor, care, după mai multe insistente şi în prezenţa martorului Iancău Mihai a predat declaraţiile sustrase.
După restituirea declaraţiilor care erau intacte, inculpatul a menţionat că refuză, în continuare să semneze procesul verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii precum şi declaraţiile sale, ulterior, fiind audiat în prezenţa unui apărător ales, semnând declaraţiile date.
Prin ordonanţa din 11.11.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei s-a dispus conexarea dosarului penal nr.1411/P/2011 prin care se reţine că inculpatul a săvârşit infracţiunea de sustragere de înscrisuri, faptă prevăzută şi pedepsită de art.242 alin.1 Cod penal , la dosar penal nr.834/P/2010 prin care se reţine că inculpatul a săvârşit infracţiunea de ameninţare, faptă prevăzută şi pedepsită de art.193 alin.1 Cod penal, deoarece între cele două cauze există legătură, iar pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei se impune reunirea acestora.
Situaţia de fapt relatată pe larg mai sus nu este recunoscută de către inculpat.
Acesta arată că a dorit să ducă cele două declaraţii acasă „pentru a verifica dacă cele consemnate în declaraţia tipizată corespund cu cele din declaraţia olografă”. Inculpatul precizează că a cerut permisiunea să ducă aceste declaraţii acasă, pentru a le studia şi că ar fi obţinut acordul agentului de poliţie. După ce a ajuns acasă în localitatea G. a ajuns şi agentul de poliţie G.V., solicitându-i să înmâneze cele două declaraţii, vorbind la telefon şi cu şeful de post.
Martorul I.M.V. menţionează că a fost solicitat de către organele de poliţie să meargă la domiciliul inculpatului pentru a restitui declaraţiile sustrase de la postul de poliţie fără drept, ocazie cu care a constatat că „după mai multe discuţii avute cu organele de poliţie C.O. s-a hotărât într-un târziu să înapoieze agentului G.V. două declaraţii pe care le avea acasă”.
Martorul S.I.A. menţionează că „a observat faptul că din Postul de Poliţie S. a ieşit o persoană de sex masculin. (…) iar în urma acestuia agentul G.V. a strigat să se oprească în loc şi să-i înapoieze acele hârtii” .
La data de 24.11.2010 agentul de poliţie G.V. a întocmit un raport prin care menţionează situaţia de fapt prin care inculpatul C.O. a sustras cele două declaraţii fugind din postul de poliţie şi deplasând-se la domiciliul inculpatului, în prezenţa martorului I.M.V., după mai multe insistenţe, inculpatul a restituit declaraţiile.
Tot la data de 24.11.2010 şeful de post al postului de Poliţie al comunei S. a întocmit un raport prin care se arată că a fost contactat de către agentul de poliţie G.V. şi a discutat chiar personal cu inculpatul la telefon, care a recunoscut că a sustras declaraţiile, aducându-i la cunoştinţă că a săvârşit o infracţiune prin faptele sale.
De asemenea, la aceeaşi dată din 24.11.2010, agentul de poliţie O.A. a întocmit un raport prin care consemnează faptul că la acea dată a fost solicitat de către agentul de poliţie G.V. să-i acorde sprijin pentru a se deplasa în localitatea G. pentru recuperarea celor două declaraţii sustrase de către inculpat.
În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune reţinută în sarcina sa, inculpatul recunoaşte că a avut doar o altercaţie cu partea vătămată la telefon privind un teren al bunicii sale, dar a vorbit frumos, şi nu a ameninţat-o pe partea vătămată.
Partea vătămată redă exact situaţia de fapt petrecută, menţionând că inculpatul a avut un ton ridicat şi a ameninţat-o.
În cadrul urmăriri penale a avut loc şi o confruntare între partea vătămată şi inculpat privind situaţia de fapte menţionată contradictoriu de către cele două părţi.
Martora C.M. susţine situaţia de fapt relatată de partea vătămată menţionând că a auzit la telefonul dat pe spicher că un bărbat îi adresează cuvinte jignitoare şi ameninţări cu acte de violenţă, intervenind şi fiul părţii vătămate , martorul C.F., care a intervenit în discuţia purtată între inculpat şi mama sa.
În cadrul urmăririi penale martorul C.F. susţine declaraţia părţii vătămate, menţionând că a auzit când inculpatul a ameninţat-o pe mama sa, precizând că „o va tăia şi dacă-i mai trebuie pământ o va îngropa în cimitir lângă bunica”.
În cadrul urmăririi penale a avut loc o confruntare între inculpat şi martorul C.F.
În cadrul cercetării judecătoreşti martorul C.F., arată că era acasă când mama sa – partea vătămată a vorbit la telefon cu inculpatul, iar discuţiile fiind aprinse aceasta a dat telefonul pe spicher şi a auzit când inculpatul „nu avea ton calm (…) a început cu injurii (…) , a ameninţat-o , spunând că ştie unde locuiesc, vine să îi bată iar pe partea vătămată o va tăia dar nu cum au tăiat-o doctorii iar dacă-i trebuie pământ îi dă pământ lângă bunici, bunicii săi fiind decedaţi”.
Părţii vătămate i-a fost frică de aceste ameninţări, iar de la acest incident partea vătămată merge la ţară numai însoţită, deoarece îi este frică de inculpat.
Tot acest martor mai arată că în timpul discuţiei telefonice, spre final, a şi martora C.M.
Deşi au mai fost propuşi de către partea vătămată ca martori S.A. şi soţia S.D., aceştia au declarat că nu cunosc nici un detaliu, fiind chiar deranjaţi că au fost propuşi ca martori, înainte de a fi anunţaţi de către partea vătămată, cu atât mai mult cu cât martora S.D. este însărcinată în luna a 9-a şi urmează să nască.
Infracţiunea de ameninţare are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la libertatea morală (psihică) a persoanei, adică la posibilitatea acesteia de a lua hotărâri şi de a se manifesta, bineînţeles, respectând ordinea de drept, fără constrângerea exercitată de temerea că i s-ar putea produce vre-un rău.
Infracţiunea de ameninţare presupune, sub aspectul laturii obiective, în primul rând, o acţiune de ameninţare.
Pentru a realiza elementul material al infracţiunii, acţiunea de ameninţare trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Astfel, trebuie să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare iar acţiunea de ameninţare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel ameninţat.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea de ameninţare se săvârşeşte numai cu intenţie.
Infracţiunea se consumă în momentul în care partea vătămată, luând cunoştinţă de ameninţare, i se produce acesteia starea de temere, care constituie urmarea periculoasă a faptei.
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii, relaţii sociale cărora li se aduce atingere prin sustragerea sau distrugerea unor documente sau înscrisuri aflate în păstrarea sau deţinerea unui organ sau instituţii de stat ori a uneia dintre celelalte unităţi prev. de art.145 Cod penal.
Infracţiunea are ca obiect material orice alt înscris aflat în păstrarea sau deţinerea unui organ sau organizaţii de stat, ori a unei alte unităţi din cele prevăzute în art.145 Cod penal.
Infracţiunea se realizează, sub aspectul elementului material al laturii obiective, în forma prev. în alin.1 al art.242 Cod penal, printr-o acţiune de sustragere.
Sustragerea constă în scoaterea unui bun din stăpânirea altuia şi trecerea acelui bun, fără drept, în stăpânirea inculpatului, bunul fiind un document sau alt înscris.
Infracţiunea de sustragere se săvârşeşte numai cu intenţie.
Această infracţiune se consumă în momentul în care acţiunea incriminantă, fiind executată, se produce urmarea periculoasă a faptei.
Faţă de întreg ansamblul probator administrat în cauză şi elementele definitorii ale infracţiunilor menţionate anterior, instanţa a constatat că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art.193 alin.1 Cod penal, în baza cărora a fost condamnat la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare şi de art. 242 alin.1 Cod penal, în baza cărora a fost condamnat la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.
În baza art.33 lit.a Cod penal raportat la art.34 lit.b Cod penal inculpatul a urmat să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 (şase) luni închisoare, texte de lege enunţate în şedinţa publică.
În baza art.81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În baza art.359 Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
Deşi partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 1.000 lei reprezentând despăgubiri civile, respectiv cheltuieli cu transportul şi însoţitorul care venea la partea vătămată şi cheltuieli judiciare, până în momentul pronunţării prezentei sentinţe, deşi cauza a rămas în pronunţare pentru depunerea concluziilor scrise şi actelor doveditoare, partea vătămată nu a depus vreo dovadă în acest sens motiv pentru care, s-a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor civile şi cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte constituirea de parte civilă cu suma de 24.000 lei reprezentând daune morale, instanţa a considerat că această sumă este exagerată raportat la prejudiciul moral creat de către inculpat.
Dauna morală este un prejudiciu nepatrimonial şi reprezintă rezultatul dăunător direct, de natură nepatrimonială, al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce o vătămate valorilor şi drepturilor extra-patrimoniale, ce sunt strâns legate de personalitatea umană.
Instanţa supremă a statuat că despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzată prin fapta ilicită a inculpatului, dar, totodată, să nu constituie o îmbogăţire fără just temei al părţii vătămate.
Răspunderea civilă are darul de a preveni cauzarea de prejudicii, cât şi de a întări disciplina în societate, reflectând un scop educativ, şi, implicit, unul preventiv. Mai mult, constituie un veritabil mijloc de insuflare în conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu prudenţă sporită, de a nu prejudicia pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi, într-un cuvânt, de a respecta legea.
Aşadar, ori de câte ori se încalcă un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane se cauzează şi un prejudiciu faţă de aceasta, iar autorul faptei ilicite şi dăunătoare este chemat de lege să-l repare, răspunderea civilă este tocmai acel mijloc de înlăturare a încălcării unui drept, de apărare şi ocrotire a tuturor intereselor aparţinând persoanelor fizice.
Având ca scop repunerea părţii prejudiciate în situaţia anterioară, se poate spune că esenţa întregii răspunderi civile constă în ideea de reparare a prejudiciului.
Astfel, raportat la infracţiunea comisă de către inculpat, modalitatea concretă de săvârşire a acesteia, gradul de pericol social creat, persoana inculpatului precum şi persoana părţii vătămate, instanţa trebuie să aprecieze în mod just valoarea daunelor morale acordate prin tragerea la răspundere a inculpatului urmărind să fie îndeplinită, atât funcţia preventiv educativă cât şi funcţia reparatorie, între acestea existând o strânsă intercondiţionare, ele rezultând din esenţa şi finalizarea răspunderii civile.
Ca un corolar al celor arătate mai sus, instanţa în baza art.14 Cod procedură penală a dispus obligarea inculpatului la 2.000 lei daune morale, în favoarea părţii civile, considerând că această sumă este de natură a repara integral prejudiciul moral creat.
În baza art.52 şi 72 Cod penal, la individualizarea pedepsei aplicate, instanţa de fond a avut în vedere modalitatea concretă de săvârşire a faptei, gradul de pericol social concret creat, persoana inculpatului care, deşi s-a prezentat pe parcursul derulării procesului penal nu a recunoscut săvârşirea faptelor comise, dar nu a săvârşit anterior alte fapte penale şi este cunoscut ca o persoană decentă, politicoasă, bine pregătită profesional.
Scopul preventiv educativ poate fi atins prin aplicarea unei pedepsei orientate spre minimul special prevăzute de lege dar cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege au declarat recurs partea civilă C.F. şi inculpatul C.O.N.
Partea civilă C.F. în criticile formulate a solicitat a se casa hotărârea instanţei de fond şi a se dispune majorarea daunelor morale acordate, banii pretinşi sunt meniţi a compensa prejudiciul psihic suferit de către aceasta în urma ameninţărilor cu moartea şi vătămărilor corporale adresate de către inculpat.
Criticile inculpatului vizează achitarea sa de sub învinuirile aduse considerând că nu se face vinovat pentru niciuna din faptele şi acuzele săvârşite.
Verificând hotărârea atât prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, instanţa a reţinut următoarele :
Criticile formulate de partea civilă C.F. sunt nefondate.
Suma de 2000 lei daune morale acordate de către instanţa de fond părţii civile nu se justifică in opinia instanţei întrucât contrar opiniei instanţei de fond s-a apreciat că în cauză nu s-a putut dovedi existenţa infracţiunii de ameninţare prevăzută de articolul 193 alin.1 Cod penal.
Aşa cum rezultă din actele de la dosar, ameninţările la care face referire partea vătămată ar fi fost proferată la telefon, nu a fost urmată de alte gesturi sau fapte păgubitoare îndreptate împotriva părţii vătămate nefiind în opinia instanţei de recurs ameninţarea la telefon de natură să o alarmeze.
Dispunându-se achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei fapte, instanţa a înlăturat şi obligarea acestuia la plata de daune morale în favoarea părţii civile şi pe cale de consecinţă a respins ca nefondat şi recursul părţii civile.
Criticile formulate de către inculpat sunt în parte fondate după cum urmează :
Aşa cum s-a arătat mai sus, cât priveşte existenţa infracţiunii prevăzută de articolul 193 alin. 1 Cod penal, instanţa a arătat la analiza criticilor formulate de partea civilă motivele pentru care consideră că această faptă nu există şi pentru nerepatibilitate s-a arătat doar că se impune achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor articolului 11 punctul 2 litera a raportat la articolul 10 litera a din Codul de procedură penală, fapta nu există.
Criticile inculpatului privind achitarea de sub învinuirea săvârşirii prevăzută de articolul 242 alin.1 Cod penal sunt în parte fondate în sensul că instanţa consideră că din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că încadrarea juridică prevăzută de articolul 242 alin.1 Cod penal nu este în conformitate cu probele administrate în cauză.
Declaraţia dată de inculpat în faţa organelor de poliţie şi apoi reţinerea acelei declaraţii pentru a o distruge întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de articolul 272 Cod penal, inculpatul prin fapta sa nefăcând altceva decât să împiedice în orice mod că acel înscris destinat organelor de poliţie să ajungă la acest organ câtă vreme astfel de înscrisuri erau necesare soluţionării unor cauze.
Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de articolul 272 Cod penal şi a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul celor arătate mai sus.
S-a apreciat că având în vedere modalitatea concretă în care a fost săvârşită fapta, justificarea faptului că inculpatul a sustras propria declaraţie pentru a o citi înainte de a o semna, atingerea minimă adusă uneia din valorile arătate în articolul 1 Cod penal (ordine de drept), în cauză se impune a se dispune în baza articolului 11 punctul 2 litera a raportat la articolul 10 litera b/1 din Codul de procedură penală, cu referire la articolul 18/1 Cod penal, achitarea inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni de 500 lei amendă administrativă.
În baza articolului 192 alineat 2 Cod procedură penală a fost obligată partea civilă C.F. la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare în recurs.
