Critica vizând lipsa de apărare a inculpatului la discutarea prelungirii duratei arestării preventive de către instanţa de apel şi concretizată prin lipsa delegaţiei avocatului din oficiu este rămasă fără obiect, de vreme ce instanţa de apel nu avea îndrituirea şi obligaţia de a proceda la prelungirea arestării preventive.
Prin încheierea din 4.05.1999, Tribunalul Teleorman – secţia penală a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului, pe o durată de 30 de zile.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte: instanţa fondului, la 23.02.1999 (când expira prelungirea anterioară), nu a dispus nici o măsură în legătură cu prelungirea duratei arestării, iar prin sentinţa de condamnare nr. 137/4.03.1999, Judecătoria Alexandria nu a dispus prelungirea arestării; tribunalul a nesocotit, sub acest aspect, obstacolul legal al încetării de drept a măsurii şi, din oficiu, a dispus prelungirea duratei acesteia.
Totodată, inculpatul susţine că tribunalul a luat măsura respectivă în prezenţa unui avocat din oficiu, pentru care nu există delegaţia la dosar.
Curtea de Apel Bucureşti a retinut că, prin sentinţa penală nr. 137/4.03.1999, Judecătoria Alexandria l-a condamnat pe inculpat, iar Tribunalul Teleorman, sesizat cu judecarea apelului, la două termene consecutive, a prelungit durata măsurii arestării preventive a inculpatului.
Procedând astfel, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 155 alin. 2 Cod procedură penală, potrivit cu care prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de instanta căreia îi revine competenţa judecării în fond a cauzei sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
Prin urmare, cel de-al doilea motiv de recurs, vizând lipsa de apărare, concretizată prin lipsa delegaţiei avocaţiale, a rămas fără obiect, de vreme ce instanta de apel nu avea îndrituirea si obligaţia de a proceda la prelungirea arestării preventive.
Curtea de Apel Bucureşti, a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.
(Secţia l-a penală, decizia penală nr. 778/1999) NOTA: Chiar dacă soluţia de respingere a recursului inculpatului se impunea, motivarea acesteia, în special cu privire la încălcarea dreptului la apărare, este total în afara legii.
Potrivit art. 171 alin. 2 Cod procedură penală, asigurarea apărării inculpatului aflat sub stare de arest, chiar în altă cauză, este obligatorie, iar, potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, încălcarea acestor dispoziţii conduce la nulitatea absolută a hotărârii (încheierii), poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Prin urmare, în speţă, nu are relevanţă dacă instanta de apel era sau nu îndrituită ori obligată să dispună asupra prelungirii duratei măsurii arestării preventive, esenţial este că s-a pus în discuţie un aspect ce privea pe inculpatul aflat în stare de arest şi era obligatoriu să fie asistat de un apărător. Instanţa de recurs, în cazul de faţă, era obligată să verifice critica formulată de inculpat, iar respingerea ei trebuia să fie rezultatul examinării actelor dosarului şi încheierii recurate, nu aprecierea că ar fi rămas fără obiect în raport de aspectele privind fondul cauzei. (Judecator Despina Mihai – sectia I penala CAB)
