C. pr. pen., art. 460, art. 171
În procedurile incidente la aduse în faţa instanţei de judecată, art. 460 alin. 1 C. pr. pen. extinde cazurile de asistenţă juridică obligatorie şi la persoanele condamnate aflate în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 171 C. pr. pen. În această situaţie, conform art. 460 alin. 1 cu referire la art. 171 alin. 2 C. pr. pen., între altele, asistenţa juridică este obligatorie dacă persoana condamnată este reţinută sau arestată, chiar în altă cauză. Referirea la cel arestat nu se limitează doar la persoana care execută măsura privativă de libertate a arestării, ci şi la cea deţinută în vederea executării unui mandat de executare a pedepsei privative de libertate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, persoana aflată în ultima ipoteză, pentru executarea mandatului de executare a pedepsei în temeiul art. 422 C. pr. pen., este arestată în baza acestui mandat. Pe de altă parte, indiferent de natura arestării -măsură preventivă sau pedeapsă, ori de natura litigiului, raţiunea pentru care e prevăzută asistenţa juridică obligatorie e dată tocmai de consolidarea unor garanţii procesuale suplimentare în vederea exercitării eficiente a drepturilor apărării celui arestat, care, din cauza acestei stări, este în imposibilitatea de a se mişca liber oriunde si oricând, pentru a-şi căuta avocatul, a-l consulta neîngrădit de cereri şi aprobări si a-şi identifica dovezile in apărare.
Prin sentinţa penală nr. 59/21 martie 2011, Tribunalul Harghita a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii formulată de petentul M.C.L., obligându-l pe acesta la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.
În motivarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut că, în cauză, nu există împrejurări speciale în sensul celor pretinse de art. 453 alin. 1 lit. c C. pr. pen., din cauza cărora executarea în continuare a pedepsei închisorii ar avea consecinţe grave pentru condamnat şi familia sa. Situaţia grea în care se află familia condamnatului are caracter permanent şi nu poate fi influenţată decisiv prin punerea acestuia în libertate. Totodată, faptul că petentul este încarcerat la momentul formulării şi judecării cererii sale nu produce consecinţe grave pentru familia sa, situaţia în care se află membrii familiei fiind constantă.
În ceea ce priveşte procedura desfăşurată în faţa Tribunalului Harghita, la primul termen de judecată, invocând dispoziţiile art. 171 alin. 2 C. pr. pen., reprezentantul Ministerului Public a solicitat instanţei să desemneze petentului un avocat din oficiu, în condiţiile în care acesta nu avea apărător ales, iar asistenţa juridică este obligatorie în cauză. Instanţa de prim grad nu a dat curs cererii procurorului, considerând că asistenţa juridică nu este obligatorie, întrucât, potrivit art. 460 alin. 1 cu referire la art. 171 alin. 2 C. pr. pen., desemnarea unui avocat din oficiu, în lipsa unuia ales, trebuie să se dispună doar dacă persoana este arestată ori reţinută, ceea ce nu este cazul d-lui M.C.L., care este deţinut în vederea executării unei pedepse cu închisoarea aplicată prin hotărâre definitivă de condamnare.
În aceste împrejurări, nici la termenul când s-a dispus efectuarea anchetei sociale în vederea verificării susţinerilor petentului din cererea introductivă şi nici la data când au avut loc dezbaterile judiciare, petentul nu a fost asistat de un avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita.
În motivarea căii de atac promovată, este contestată legalitatea hotărârii tribunalului de respingere a cererii petentului M.C.L. de întrerupere a executării pedepsei închisorii. Se arată că petentului condamnat, aflat în stare de deţinere la momentul soluţionării cererii lui de întrerupere a executării pedepsei, nu i s-a desemnat un avocat din oficiu, deşi asistenţa juridică era obligatorie potrivit art. 460 alin. 1 cu referire la art. 171 alin. 2 C. pr. pen.
Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 3824/96/2010 al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate, a concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale intimatului, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:
În procedurile incidente la executare aduse în faţa instanţei de judecată, art. 460 alin. 1 C. pr. pen. extinde cazurile de asistenţă juridică obligatorie şi la persoanele condamnate aflate în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 171 C. pr. pen. În această situaţie, conform art. 460 alin. 1 cu referire la art. 171 alin. 2 C. pr. pen., între altele, asistenţa juridică este obligatorie dacă persoana condamnată este reţinută sau arestată, chiar în altă cauză. Este unanim accepta că referirea la cel arestat nu se limitează doar la persoana care execută măsura privativă de libertate a arestării, ci şi la cea deţinută în vederea executării unui mandat de executare a pedepsei privative de libertate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, persoana aflată în ultima ipoteză, pentru executarea mandatului de executare a pedepsei în temeiul art. 422 C. pr. pen., este arestată în baza acestui mandat. Pe de altă parte, indiferent de natura arestării -măsură preventivă sau pedeapsă, ori de natura litigiului, raţiunea pentru care e prevăzută asistenţa juridică obligatorie e dată tocmai de consolidarea unor garanţii procesuale suplimentare în vederea exercitării eficiente a drepturilor apărării celui arestat, care, din cauza acestei stări, este în imposibilitatea de a se mişca liber oriunde si oricând, pentru a-şi căuta avocatul, a-l consulta neîngrădit de cereri şi aprobări si a-şi identifica dovezile in apărare.
În prezenta cauză, cum la momentul judecării cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii, d-l M.C.L. era deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc în executarea pedepsei de 9 ani şi 8 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 52/11 iulie 2008 a Tribunalului Covasna şi cum acesta nu îşi angajase un avocat, instanţa era ţinută să îi desemneze un apărător din oficiu. Neprocedând în acest fel, judecata în prim grad şi hotărârea pronunţată sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2 C. pr. pen. Faptul că acest text legal sancţionează cu nulitate absolută doar neasistarea învinuitului sau a inculpatului de către avocat, când asistenţa juridică este obligatorie nu schimbă concluzia anterioară, deoarece, în procedurile care au loc în faţa instanţei de judecată,. sub aspectul garanţiilor procesuale conferite de lege, situaţia condamnatului este asimilată celei a învinuitului sau a inculpatului.
Din perspectiva celor subliniate mai sus, însuşindu-ne critica exprimată de procuror prin motivele sale de recurs împotriva sentinţei penale nr. 59/21 martie 2011 a Tribunalului Harghita, vom admite calea de atac promovată în cauză. Nu vom adopta însă remediul propus de reprezentantul Ministerului Public, de casare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru următoarele considerente:
La data de 17 mai 2011, potrivit informaţiilor transmise de Penitenciarul Miercurea Ciuc, petentul a fost pus în libertate, ca urmare a dispoziţiei instanţei de liberare condiţionată, astfel că, la acest moment, lipseşte obiectul unei cereri de întrerupere a executării pedepsei: starea de detenţie a celui condamnat, ceea ce împiedică examenul pe fond al susţinerilor petentului vizând dificultăţile la care sunt expuşi membrii familiei din cauza lipsirii lui de libertate. Mai mult, în libertate fiind şi în absenţa oricărui alt caz dintre cele prevăzute de art. 171 C. pr. pen., asistenţa juridică a petentului oricum nu mai este obligatorie. În acest context, o reluare a judecăţii în prim grad nu mai este utilă, este lipsită de orice finalitate, implică timp şi costuri inoportune şi devine pur formală, ceea ce vine în contradicţie cu interesul bunei administrări a justiţiei.
În lumina acestor argumente, restabilirea legalităţii în cauză intervine nu prin refacerea actelor nule, ci prin constatarea de către instanţa de recurs a nulităţii absolute strecurate în judecata în primă instanţă, prin anularea hotărârii recurate şi rejudecarea cererii în al doilea grad. În rejudecare, constatând lipsa de obiect a cererii promovate de d-l M.C.L., o vom respinge ca atare.
Întrucât nu este culpa procesuală a petentului pentru faptul că acestuia nu i s-a examinat în termen util, în substanţă şi cu asigurarea garanţiilor procesuale, cererea lui vizând întreruperea executării pedepsei închisorii, potrivit art. 192 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în prim grad vor rămâne în sarcina statului.
