Asupra apelului civil de faţă, Prin sentinţa civilă nr.203/29 septembrie 2010, T.A., Secţia civilă a admis cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 59.400 euro în echivalent, reprezentând despăgubiri. Cadastru. Intabulare


Prin sentinţa civilă nr.203/29 septembrie 2010, T.A., Secţia civilă a admis cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 59.400 euro în echivalent, reprezentând despăgubiri.

Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut că la data de 27.08.2009 S.C. P. S.A. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr.2/31.07.2009 de acordare a valorii despăgubirii pentru exproprierea imobilului teren şi construcţie situat în comuna Căteasca, judeţul Argeş şi obligarea C.J.A. la plata sumei de 508.349 lei, reprezentând valoarea imobilelor expropriate.

Astfel, instanţa de fond şi-a motivat soluţia adoptată: „prin hotărârea nr.17/27.02.2009 Consiliul Judeţean a început procedura de a terenului extravilan amplasat în comuna Căteasca, ce aparţine contestatoarei S.C. P. S.A. şi pentru care i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri suma de 106.620 lei.

Nemulţumită de cuantumul sumei petenta a formulat prezenta contestaţie. Deşi nu are obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat de instanţă, expert A. N., în concluziile scrise reprezentanta intimatei formulează mai multe nereguli.

Conform raportului de expertiză efectuat prin intermediul instanţei rezultă o valoare a despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat şi construcţii în sumă totală de 59.400 euro.

Pentru toate aceste considerente şi întrucât s-a făcut dovada exproprierii a suprafeţei de teren cât şi a construcţiilor existente aici cât şi a întinderii despăgubirilor, tribunalul în temeiul art.9 şi următoarele din Legea nr.33/1994 a admis contestaţia, în sensul celor arătate mai sus”.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs C.J.A., criticând sentinţa instanţei de fond ca fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

De asemenea, s-a criticat motivarea sentinţei ca fiind lapidară, fără a fi indicate motivele pe care aceasta se sprijină (art.304 pct.7 Cod procedură civilă).

Deosebit, s-a susţinut că instanţa de recurs are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă.

În speţă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea, în mod vădit, a dispoziţiilor Legii nr.33/1994, care stabileau în sarcina judecătorului obligaţia de a analiza rezultatul expertizei şi de a-l compara cu oferta şi cu pretenţiile expropriatului.

În cadrul prezentului litigiu a fost desemnată o comisie de experţi, în conformitate cu dispoziţiile art.25 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, compusă din d-nul A.N.– expert din partea instanţei, d-nul C. G. – expert din partea S.C. P. S.A. şi d-na P.M. – expert din partea C.J.A.

Însă, expertul desemnat de instanţă nu a dorit să colaboreze cu expertul desemnat din partea C.J.A., astfel încât, acesta a fost nevoit să formuleze un punct de vedere separat cu privire la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art.27 din Legea nr.33/1994, instanţa avea obligaţia să compare cele trei puncte de vedere formulate de experţi cu oferta C.J.A. şi cu pretenţiile formulate de S.C. P. S.A. şi să hotărască asupra cuantumului despăgubirilor.

Instanţa de fond trebuia, deci, să aplice strict procedura specială de soluţionare a acestui litigiu, prevăzută de Legea nr.33/1994, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Contrar acestei proceduri, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în privinţa căreia nu a indicat nici măcar motivele pentru care nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr.33/1994.

La termenul de judecată din data de 11.01.2011, recurenta a depus la dosarul cauzei procesul-verbal nr.3093/29.08.2008 (filele 11-12), iar intimata S.C.P. S.A. a depus concluzii scrise şi două înscrisuri reprezentând o factură şi un ordin de plată (filele 16-17).

La acelaşi termen, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac exercitată în cauză şi, având în vedere dispoziţiile art.2823 alin.1 Cod procedură civilă, precum şi obiectul cauzei, prin raportare şi la dispoziţiile art.40 din Legea nr.33/1994, a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel şi nu recurs.

Analizând, prin prisma criticilor sus-menţionate, considerentele deciziei apelate, Curtea constată că, apelul este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei pronunţate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Astfel, Curtea reţine că, principiul general consacrat de Codul de procedură civilă, prin art.261 pct.5 Cod procedură civilă, impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, judecătorii fondului fiind datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, enunţând starea de fapt constatată, dovezile administrate şi raţionamentul juridic care a dus la adoptarea soluţiei respective.

Nemotivarea hotărârii, deşi nu este prevăzută ca o cauză de desfiinţare în Codul de procedură civilă, faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă şi finalitatea acestui text, de a da posibilitatea instanţei de control judiciar să exercite acest control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, se încadrează într-un cadru mai larg de nelegalitate, acela al nepronunţării asupra fondului cauzei, de natură a justifica desfiinţarea cu trimitere în rejudecare pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra pricinii şi, mai ales, să arate care sunt considerentele pentru care a tranşat litigiul în modul în care a făcut-o.

În speţă, Curtea constată că tribunalul, ca primă instanţă de fond, printr-o motivare extrem de sumară, deficitară sub aspectul expunerii raţionamentului în baza căruia a adoptat soluţia de admitere a cererii reclamantei şi a obligării pârâtei la plata sumei de 59.400 euro, în echivalent, reprezentând despăgubiri, nu permite exercitarea controlului judiciar, întrucât, limitându-se la a expune în patru paragrafe starea de fapt, concluzionează direct spre stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor.

Or, procedura specială care guvernează materia exproprierii imobilelor în vederea efectuării unor construcţii de interes naţional, judeţean şi local, deci pentru cauză de utilitate publică (Legea nr.198/2004, Legea nr.33/1994), prevede, în mod expres, că pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, aceeaşi lege specială explicitează în sensul că aceasta se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia (art.26 din Legea nr.33/1994).

Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Procedura sus-menţionată, impunea deci, instanţei de fond, nu numai administrarea probei cu expertiză în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, ci şi obligativitatea exprimării motivelor pentru care tribunalul s-a oprit la o anumită sumă cuvenită reclamantei, în condiţiile în care lucrarea de specialitate nu a fost efectuată de către o comisie de experţi, astfel cum prevede legea, ci fiecare dintre aceştia şi-au exprimat propriul punct de vedere prin lucrări separate, iar intimata a făcut obiecţiuni la raportul de expertiză, fundamentate de lucrarea expertului consilier.

Dimpotrivă, instanţa de fond, deşi în încheierea de amânare a pronunţării de la data de 15 septembrie 2010, a luat act de împrejurarea că pârâta are obiecţiuni la raportul de expertiză, fondate pe punctul de vedere al expertului consilier, în mod greşit nu le-a soluţionat prin aceeaşi încheiere de şedinţă, mai mult, nu a făcut referire la acestea şi nu le-a analizat nici în considerentele sentinţei, menţionând doar că, potrivit raportului de expertiză efectuat prin intermediul instanţei, valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei se ridică la 59.400 euro.

Or, în condiţiile în care legea impunea întocmirea lucrării de specialitate de către o comisie de experţi, apare cu atât mai nemotivată hotărârea tribunalului, de a se opri la despăgubirea stabilită de către expertul desemnat de instanţă, fără a exprima motivele înlăturării opiniilor de specialitate ale celorlalţi doi experţi, astfel încât să permită instanţei de apel exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei pronunţate în raport de criticile invocate şi starea de fapt şi de drept reţinută.

Prin urmare, se constată că singurul remediu este desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, în primă instanţă de fond, potrivit art.297 Cod procedură civilă.

Acesta va trebui să aibă în vedere la soluţionare, toate aspectele criticate prin cererea de apel, precum şi procedura imperativ prevăzută de lege în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, analizând apărările tuturor părţilor şi răspunzând în mod pertinent cererii cu care a fost investită, pe baza probelor ce se vor administra în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

4. Efectele constatării neconstituţionalităţii unui text de lege care a constituit temeiul juridic al acţiunii.

Art.31 din Legea nr.47/1992

Art.31 din Legea nr.47/1992

Decretului-lege nr.118/1990

Art. 5 alin.1 pct. a din Legea nr.221/2009

O.U.G. nr.62/2010

Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea , republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.

Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.

Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.

În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor susmenţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.

În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor susmenţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.

Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, reclamantul a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr.118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond (filele 17 şi 42-48), astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acesta se regăseşte exact în situaţia dublă despăgubire pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate săvârşit.

Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, reclamantul a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr.118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond (filele 17 şi 42-48), astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acesta se regăseşte exact în situaţia dublă despăgubire pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate săvârşit.

(Decizia civilă nr. 5/A/17 ianuarie 2011)

Asupra apelurilor civile de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr.42/23 februarie 2010, T.A., Secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R.- prin M.F. şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 150.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.689/24.07.1970 pronunţată de T.M.B. la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracţiuni prevăzute de art.166 alin.2 din Codul de procedură penală, fiind arestat din 6.07.1970, sentinţă menţionată prin decizia penală nr.876/11.09.1070 de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

La data de 15.04.1974, reclamantul a fost pus în libertate ca urmare a pronunţării Decretului Prezidenţial nr.26/1974.

Potrivit Hotărârii nr.74/23.07.1990, emisă la Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr.118/1990 s-au acordat reclamantului drepturi băneşti recalculate plus indemnizaţia lunară de câte 200 lei pentru fiecare an de în urmă de la data cererii prevăzute de art.8 din acest act normativ fiind depuse în acest sens cuantumul acestei sume de către C.J.P.A. la data de 11.02.2010.

Potrivit art.1 alin.2 lit.f din Legea nr.221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de art.166 alin.2 din Codul penal din 1968.

Prin urmare, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1 alin.3 şi 4 din Legea nr.221/2009, motiv pentru care reclamantul era obligat să solicite constatarea caracterului politic al condamnării de către instanţa de judecată, astfel că a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de către pârât.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art.6 din Legea nr.221/2009, tribunalul a reţinut că menţiunea pe hotărârea judecătorească se va înscrie după parcurgerea procedurii prevăzute de art.1 lit.3 şi 4 din Legea nr.221/2009 şi după eliberarea unei copii a acestei hotărâri judecătoreşti.

Cu privire la cuantumul şi natura despăgubirilor solicitate de către reclamant, tribunalul a constatat că acesta şi-a evaluat prejudiciul moral la suma de 15.000.000 lei, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi analizat sub aspectul dispoziţiilor art. 5 alin.1 pct. a din Legea nr.221/2009, potrivit cu care se poate solicita de către cel care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 12.12.1989 instanţa de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legii obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză potrivit Decretului-lege nr.118/1990.

De asemenea, în cauză s-a stabilit că nu sunt incidente dispoziţiile art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamantul a beneficiat deja de drepturile prevăzute la alin.1 lit.a, b, c din acest act normativ în urma exercitării căilor extraordinare de atac până la data intrării în vigoare împotriva hotărârii de condamnare politică.

S-a mai reţinut că, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, acesta nu a mai beneficiat şi de alte drepturi de natura celor prevăzute de art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 pentru a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului prejudiciului moral.

Cu privire la criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, tribunalul a reţinut că repararea integrală a acestora reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de art.998 Cod civil.

Deşi, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor legate, măsura în care acestea au fost lezate intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc., toate aceste criterii subordonându-se aprecierii – rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În cauză, reclamantul a suferit măsuri privative de libertate în perioada 6.07-1970-15.04.1974, timp în care a suferit consecinţele psihice resimţite atât pe parcursul judecăţii, cât şi a detenţiei legate de privarea de libertate şi de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare a propriilor opinii într-o societate democratică, cu consecinţa afectării prestigiului social al acestuia şi expunerea la dispreţul public, cu statutul său de persoană condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, în perioada privării de libertate reclamantul a suferit şi o atingere adusă onoarei şi demnităţii persoanei precum şi a personalităţii sale morale, iar după eliberarea sa prin decret prezidenţial de graţiere, reclamantul a simţit în viaţa sa privată în continuare consecinţe nelegale ale condamnării sale chiar şi în plan profesional, unde a fost victima unei înscenări în urma căruia i s-a desfăcut contactul de muncă în mod netemeinic, aşa cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr.4620/13.09.1990 a T.A..

Tribunalul a mai reţinut că în raport de durata privării de libertate a reclamantului, intensitatea perceperii consecinţei condamnării şi atingerii adusă condiţiei sale umane, despăgubirile acordate potrivit Decretului – lege nr.118/1990 nu sunt suficiente pentru a acoperi integral prejudiciul moral suferit de reclamant.

Prin urmare, s-a reţinut existenţa unui prejudiciu moral complex suferit de reclamant ca o consecinţă directă a lipsirii sale de libertate pe plan psihic, de imagine şi relativ la viaţa sa privată şi chiar la condiţia umană de om liber cu drept la exprimarea propriilor opinii, motiv pentru care, statuând în echitate, prin aprecierea pertinentă a complexului material probator, tribunalul a dat o evaluare adecvată a daunelor morale compensatoare la suma de 150.000 lei, pentru consecinţa condamnării sale politice sens în care a obligat pârâtul la plata acestei sume pentru prejudiciul moral, cu consecinţa admiterii acţiunii potrivit art.1 alin.1 şi 2 lit.j, art.4, 5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.

Împotriva sentinţei civile nr. 42/23.02.2010, pronunţată de T.A., au formulat apel atât pârâtul S.R.- prin M.F.P., cât şi reclamantul B.V..

În apelul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. a criticat sentinţa ca fiind netemeinică şi nelegală, pronunţată fără a se avea în vedere apărarea instituţiei statului.

Astfel, instanţa de fond, în mod greşit nu a constatat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada caracterului politic al hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată condamnarea, iar pârâtul a fost obligat la plata sumei menţionate fără a se motiva temeinic hotărârea luată, tribunalul rezumându-se la a reţine în întregime aspectele expuse de reclamant în acţiune, fără alte dovezi, în lipsa unor probe concludente, pertinente şi utile soluţionării.

Reclamantul a fost condamnat în baza sentinţei penale nr.689/24.07.1970, pronunţată de T.M.B., în dosarul nr.555/1970, definitivă prin decizia nr.876/11.09.1970 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Secţia recurs, în dosarul nr.973/1970, în baza art.166 alin.2 Cod penal, prin urmare, condamnarea suferită de către reclamant nu se regăseşte printre condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic, conform art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009.

Or, în aceste condiţii, devin incidente în cauză dispoziţiile art.1 alin.3 şi 4, precum şi dispoziţiile art.4 şi 6 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei de 15.000.000 lei, pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, art. 5 lit. a din Legea nr.221/2009 prevede acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ţinându-se seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr.214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Cuantumul de 150.000 lei despăgubiri acordat de instanţa de fond, nu a fost stabilit în mod legal, având în vedere că intimatul-reclamant nu a făcut dovada existenţei unei acţiuni sau inacţiuni a Statului Român-prin M.F.P., care să-i fi provocat un prejudiciu ce nu putea fi recuperat decât pe baza promovării unei astfel de acţiuni.

Consideră apelantul că simpla solicitare a daunelor morale, fără să fie susţinută şi dovedită cu probe nu poate determina instanţa de judecată să procedeze la acordarea lor către reclamant.

În cuantificarea prejudiciului moral trebuia să se aibă în vedere criterii subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciul real şi efectiv produs.

Sub acest aspect este eronată motivarea instanţei, în sensul că indemnizaţia lunară stabilită în favoarea reclamantului în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 nu are caracterul unei indemnizaţii de satisfacţie echitabilă. Procedând astfel, instanţa a acordat în mod nejustificat o dublă reparaţie pentru condamnarea suferită de reclamat prin sentinţa penală invocată.

Prin apelul său, reclamantul B.V. a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond, la pronunţarea hotărârii nu a avut în vedere totalitatea factorilor şi împrejurărilor arătate de acesta şi demonstrate prin administrarea probelor, la stabilirea în concret a despăgubirilor morale acordate.

În susţinerea apelului, reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri (filele 30-45) şi practică judiciară.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelantul-pârât S.R. prin M.F.P. vizând neconstituţionalitatea art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, pentru motivele pe larg expuse în încheierea de şedinţă din data de 27 septembrie 2010-filele 64-66.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, cu prioritate a celor privind caracterul de dublă reparaţie a sumei acordate de tribunal pentru condamnarea suferită de reclamat, în raport de indemnizaţia lunară deja stabilită în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 şi având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea constată că apelul pârâtului S.R. este fondat, urmând a fi admis, iar apelul reclamantului B.V. este nefondat, pentru considerentele comune, care vor fi exprimate în continuare.

Prin sentinţa apelată, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V. şi obligat pârâtul S.R.-prin M.F.să plătească acestuia suma de 150.000 lei cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.

Prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea pronunţată pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, pe care le-a considerat aplicabile stării de fapt rezultate din probele administrate în cauză, constatând că pentru prejudiciul moral complex suferit de reclamant, ca o consecinţă directă a lipsirii sale de libertate, pe plan psihic, de imagine şi relativ la viaţa sa privată şi chiar la condiţia umană de om liber, cu drept la exprimarea propriilor opinii, acestuia i se cuvin daune morale compensatoare, în sumă de 150.000 lei.

În intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul instanţei de apel, a fost adoptată O.U.G. nr.62/2010, prin care s-au adus modificări textului legal susmenţionat, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor posibil de acordat pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul /soţia şi descendenţii de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;”.

Asupra ordonanţei de urgenţă, cât şi asupra art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat, s-a declanşat controlul de constituţionalitate posterior adoptării actelor normative, Curtea Constituţională admiţând sesizările şi pronunţându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii acestora.

Astfel, prin deciziile:

-nr.1.354/20 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

-nr.1.358/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

– nr.1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010,

publicate Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituţionalitatea textelor legale susmenţionate.

În esenţă, Curtea Constituţională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul-lege nr.118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 [art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009].

Curtea a mai constatat însă că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Trecând în revistă jurisprudenţa CEDO în materie, Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, pe de altă parte, despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o “speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de al drepturilor omului a acordat o “importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o “speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, precum şi altele vizând încălcarea normelor de tehnică legislativă şi lipsa preciziei şi previzibilităţii cerute de noţiunea de “legalitate”, care nu vor mai fi reluate, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă şi prevederilor art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală.

Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Faţă de cele reţinute, având în vedere cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond, precum şi critica analizată, fără a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanţa de apel a fost chemată a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul formulat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentant de D.G.F.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.42/23 februarie 2010, pronunţată de T.A., în dosarul nr.158/109/2010.

Pe cale de consecinţă, va schimba sentinţa în sensul că va respinge acţiunea reclamantului B.V..

Pentru aceleaşi considerente, va respinge apelul declarat de reclamant.

5. Efectele constatării neconstituţionalităţii art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, asupra cauzelor aflate pe rolul instanţei de apel.

Art.4 alin4, art.5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009

Decretul-lege nr.118/1990

În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menţionate în Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.

Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit, ca persoane persecutate politic, prin strămutarea din localitatea de domiciliu şi stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantele au beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr.118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond (f.7-30, 62-99), astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acestea s-ar regăsi în situaţia dublei despăgubiri pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate săvârşit.

Faţă de cele reţinute, având în vedere cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond, competentă din punct de vedere teritorial, potrivit art.4 alin4 din Legea nr. 221/2009, precum şi critica mai sus analizată, fără a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanţa de apel a fost chemată a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal.

(Decizia civilă nr. 15/A/07.02.2011)