Intitularea greşită a unei căi de atac generează în sarcina instanţei căreia i-a fost adresată cererea obligaţia de a-i da caracterizarea corectă şi, în măsura în care constată că nu are competenţa legală de a o soluţiona ea însăşi, de a sesiza organul judiciar prevăzut de lege pentru rezolvare.
(Decizia nr. 95 din 29 ianuarie 2003 – Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 192 din 16 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria Giurgiu, s-a dispus, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. c) şi, respectiv, b) din Codul de procedură penală, achitarea inculpaţilor G.M. şi C.A. pentru infracţiunea de contrabandă prevăzută de art. 72 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia penală nr. 178 din 27 iunie 2001, pronunţată de Tribunalul Giurgiu; a fost desfiinţată în parte sentinţa numai în ceea ce o priveşte pe inculpata C.A. şi, rejudecându-se cauza în fond, s-a dispus condamnarea ei la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Inculpata a fost obligată, între altele, să plătească statului, prin Direcţia Generală a Vămilor, suma de 402.471.816 lei, cu titlu de taxe vamale pentru bunurile care au făcut obiectul infracţiunii de contrabandă şi nu au mai fost găsite
împotriva acestei decizii, Direcţia Generală a Vămilor- Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Bucureşti a formulat o cale de atac pe care a intitulat-o “apel”, susţinând că instanţa a omis să acorde penalităţile de întârziere calculate potrivit art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Tribunalul Giurgiu, prin Decizia penală nr. 673 din 13 noiembrie 2002, a respins apelul ca tardiv formulat.
împotriva acestei decizii partea civilă a declarat recurs, reiterând critica referitoare la neacordarea penalităţilor de întârziere.
Curtea a pus din oficiu în discuţia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. 4 din Codul de procedură penală, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală, în sensul că apelul declarat de partea civilă era în realitate un recurs, iar competenţa de soluţionare nu aparţinea tribunalului, ci curţii de apel.
Examinând acest aspect, s-a constatat că Tribunalul Giurgiu, pronunţând Decizia civilă nr. 673 din 13 noiembrie 2002, a calificat greşit calea de atac ca fiind un apel şi a soluţionat-o ca atare. Instanţa a omis să observe că era vorba despre al doilea apel succesiv în aceeaşi cauză, soluţia legală fiind, în mod evident, calificarea căii de atac ca fiind recurs şi, pe cale de consecinţă, declinarea competenţei în favoarea curţii de apel.
în acest context, indicarea greşită a căii de atac de către parte nu exonerează organul judiciar de obligaţia de a examina şi caracteriza corect cererea şi, în raport de concluzia legală desprinsă, de a o soluţiona ea însăşi sau de a sesiza instanţa competentă. Aceasta deoarece numai folosirea căii de atac acordate de lege poate învesti instanţa în mod valabil.
în consecinţă, recursul a fost admis conform prevederilor art. 38515 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, casându-se Decizia nr. 673 din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu şi dispunându-se rejudecarea căii de atac, caracterizată ca fiind recurs, de către Curtea de Apel Bucureşti.
