C. proc. pen., art. 418, art. 461
împotriva hotărârilor prin care se soluţionează în primă instanţă contestaţia la se pot formula căile de atac ordinare (apelul şi recursul) în lipsa unor reglementări speciale.
I.C.C.J. – Completul de 9 Judecători, decizia nr. 146 din 6 iunie 2005
Prin sentinţa penală nr. 490 din 13 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul V.G. împotriva sentinţei penale nr. 435 din 3 noiembrie 1998, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
S-a reţinut că motivele invocate de contestator nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 461 lit. a)-d) C. proc. pen. şi nici în cele ale art. 418 din acelaşi cod.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia alia penală, prin decizia penală nr. 405 din 31 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva hotărârii instanţei de executare.
împotriva acestei decizii, contestatorul-condamnat a declarat recurs.
Prin decizia nr. 5581 din 28 octombrie 2004, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei penale nr. 405 din 31 mai 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală.
împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul V.G. a declarat un nou recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin norma constituţională.
Insă, potrivit art. 129 din României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Articolul 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Capitolul III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat
împotriva deciziei pronunţate de secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, hotărâre definitivă care, ne-fiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului lega
lităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
In consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a respins recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva
deciziei nr. 5581 din 28 octombrie 2004, a secţiei penale a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea a obligat recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
