C. proc. pen., art. 2781, art. 417
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Decizia penală nr. 108 din 02 februarie 2011.
Prin decizia penală nr.108 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr. 430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5237/120/2010.
La pronunţarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin decizia penală nr.430 din 29.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr.360 din 15 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe, reţinându-se că la data de 22.10.2010 contestatorul I.N. a solicitat anularea deciziei penale nr.360/15.10.2010 pronunţată de această instanţă în dosarul nr.4489/315/2010, cu motivarea că în trecut s-a judecat, sub aspect civil, pentru partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului I.I. cu alţi moştenitori ai acestuia din urmă, iar sentinţa pronunţată la soluţionarea partajului este nelegală, falsă, câtă vreme magistratul care a soluţionat cauza nu ar fi ţinut cont de toate componentele masei de împărţit, acestea fiind identificate de Parchetul Târgovişte, eroarea instanţei civile fiind asimilată de contestator cu admiterea cererii de contestaţie în anulare.
În susţinerea cererii contestatorul a adus precizări referitor la situaţia bunurilor de împărţit asupra cărora, din punctul său de vedere, nu există o soluţie definitivă, arătând, totodată, că doreşte să depună toate actele de proprietate existente pe numele defunctului I.I. şi care nu ar fi fost depuse la dosarul nr.6061/315/2005.
În vederea soluţionării cererii, tribunalul a dispus ataşarea dosarului nr. 4489/315/2010.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N., raportat la dispoziţiilor legale ce reglementează această cale extraordinară de atac dar şi a susţinerilor contestatorului, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, reţinând următoarele:
Prin sentinţa penală nr.280 din 23.06.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 4489/315/2010, a fost respinsă plângerea formulată de persoana vătămată I.N. împotriva rezoluţiei din 16.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, hotărâre confirmată de Tribunalul Dâmboviţa care, prin decizia penală nr.360/15.10.2010, a respins recursul declarat de aceasta.
Împotriva acestei decizii persoana vătămată I.N. a promovat contestaţie în anulare, constatându-se însă de către instanţă că aceasta este motivată pe aceleaşi argumente susţinute şi la promovarea recursului, respectiv aceleaşi nemulţumiri legate de partajarea bunurilor rămase de pe urma defuncţilor I.I. şi I.F., contestatorul arătând că instanţa civilă nu a respectat toate probele existente la dosar şi a pronunţat o hotărâre falsă.
Mai mult, s-a constatat de către tribunal că prezenta contestaţie a fost formulată fără a ţine cont de condiţiile prev. de art.386 şi urm. Cod proc. penală, cazurile invocate de contestator nefiind înscrise în nici unul din cele prevăzute în articolele de lege ce reglementează această cale extraordinară de atac.
Împotriva deciziei penale nr.430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.N. care a criticat soluţia pronunţată de nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele arătate în memoriul ataşat cauzei, filele 4 şi 6.
În şedinţa publică din 2 februarie 2011 Ministerul Public, prin reprezentant legal, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de contestatorul I.N., susţinând că a fost promovat împotriva unei hotărâri definitive.
Curtea, examinând cu precădere excepţia invocată, în raport de materialul probator administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art.129 din României, revizuită, legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective de natură să satisfacă exigenţele cerute de art.1, art.5, art.6 şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, potrivit principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, Codul de procedură penală a reglementat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora precum şi cazurile de casare, nefiind permisă exercitarea lor nelimitată, respectiv, cât timp părţile ar fi nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.
În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi din acest motiv apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Verificând cauza dedusă judecăţii în raport de dispoziţiile constituţionale sus-arătate şi cele prev. de art.2 şi art.3851 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că excepţia invocată de procuror este pe deplin justificată, întrucât recursul declarat de contestator vizează o hotărâre definitivă, astfel că împotriva acesteia nu mai poate fi formulată o altă cale ordinară de atac.
Astfel, a rezultat din actele şi lucrările cauzei că prin decizia penală nr.360 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana vătămată I.N. împotriva sentinţei penale nr.280 din 23 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva actelor emise de procuror conform art.2781 Cod proc. penală, hotărâre împotriva căreia persoana nemulţumită de soluţia pronunţată era îndreptăţită să exercite o singură cale ordinară de atac, respectiv recursul, de care persoana vătămată a uzat.
Prin decizia penală nr.430 din 29 noiembrie 2010 a aceleiaşi instanţe a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ionescu Nicolae împotriva deciziei penale nr.360/15.10.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, hotărâre care, potrivit art.417 Cod proc. penală, este definitivă şi prin urmare, împotriva acesteia nu mai poate fi promovată o altă cale ordinară de atac, aşa cum a înţeles contestatorul prin cererea cu care a învestit Curtea de Apel Ploieşti, aşa încât, fiind vorba de un recurs la recurs, acesta a fost considerat inadmisibil şi respins, ca atare, conform art.38515 pct.1 lit.a) Cod proc. penală.
