Prin decizia penală nr. 500/R din 30 mai 2003 a Curţii de Apel Galaţi s-au admis recursurile declarate de inculpatul C. C. şi părţile civile C. V., T.E., S. A., C. E., C. M„ I. N., H. R., C. V., M. E., M. V., I. D„ F.G., F. M., B. M., A. D„ F. P., M. M., C. G., S. E. şi în consecinţă :
S-au casat hotărârile recurate sentinţa penală nr. 2410/8.10.2001 a Judecătoriei Galaţi şi decizia penală nr. 1452/17.12.2002 a Tribunalului Galaţi cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Galaţi.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit disp. art. 171 alin.3 c.proc.pen., asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărare.
In speţă, printre infracţiunile pentru care inculpatul C. C. a fost trimis în judecată se află şi infracţiunile de înşelăciune, prev. de art. 215 alin.l C.pen. şi de gestiune frauduloasă, prev. de art. 214 alin.2 C.pen., infracţiuni pentru care atât la data întocmirii rechizitoriului, 28.02.1998, cât şi la data judecării în fond a cauzei (ca şi în prezent de altfel) legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani.
Inculpatul a avut apărător ales până la termenul de judecată din data de 11.09.2001, termen la care apărătorul a depus la dosarul cauzei o adresă ( fila 1191) prin care a adus la cunoştinţă instanţei faptul că a reziliat contractul de asistenţă juridică încheiat cu inculpatul.
In aceste condiţii, inculpatul a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a-şi angaja un alt apărător, cerere pe care instanţa a respins-o, trecând la judecarea cauzei, fară a lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, cu motivarea că pentru infracţiunile pentru care inculpatul este trimis în judecată, nu este obligatorie asistenţa juridică.
Această motivare contravine în primul rând disp. art.6 C.proc.pen., potrivit cărora dreptul la apărare al inculpatului este garantat în toate cauzele penale nu numai în acelea în care potrivit legii asistenţa juridică este obligatorie.
In condiţiile în care inculpatul a luat cunoştinţă chiar în ziua termenului de judecată despre faptul că apărătorul ales a reziliat contractul de asistenţă juridică, cererea sa de a-şi angaja un alt apărător este legitimă şi nu poate fi categorisită ca o exercitare abuzivă a dreptului la apărare.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa era sesizată, printre altele, cu 2 infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 5 ani astfel că asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, conform disp.art. 171 alin.3 C.proc.pen.
Este lipsită de relevanţă, sub acest aspect, împrejurarea că la pronunţarea sentinţei instanţa, constatând succesiunea în timp a două legi penale, a făcut aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi a ales, ca fiind mai favorabilă, legea în vigoare la data săvârşirii faptelor, respectiv Codul penal în forma anterioară modificărilor efectuate prin Legea nr. 140/ 1996, care prevedea pentru cele două infracţiuni pedepse sub 5 ani închisoare.
Aceasta întrucât instanţa nu poate stabili care este legea penală mai favorabilă decât în momentul deliberării şi nu înainte de începerea dezbaterilor, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă.
Dispoziţiile procedural penale care garantează exercitarea dreptului la apărare sunt imperative şi de imediată aplicare astfel că instanţa nu putea trece la dezbateri decât în condiţiile în care inculpatul era asistat de un apărător ales sau desemnat din oficiu.
încălcarea dreptului la apărare – în condiţiile în care, potrivit legii, aceasta era obligatorie – atrage nulitatea hotărârii primei instanţe şi impune casarea cu trimitere spre rejudecare, conform disp. art. 385/15 alin.l pct.2 lit.c C.proc.pen.
Constatarea în recurs a acestei nulităţi atrage casarea şi a deciziei instanţei de apel, prin care a fost menţinută hotărârea nelegală pronunţată de prima instanţă.
S-a apreciat ca fiind întemeiată şi critica formulată de inculpat, în sensul că cele două hotărâri nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluţiile pronunţate ,fapt ce constituie motivul de casare prev. de art. 385/9 pct.9 c.proc.pen.
Astfel, prima instanţă nu a făcut o analiză proprie a probelor administrate în cauză, astfel cum era obligată, potrivit disp. art. 356 alin. 1 lit. c C.proc.pen., ci s-a mulţumit să preia conţinutul rechizitoriului, iar în final a concluzionat, fără a face vreo referire concretă la probele administrate – în cursul cercetării judecătoreşti, că „ din întreg ansamblul probator administrat în cauză, instanţa reţine ca fiind pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului „
La rândul său, instanţa de apel, în faţa căreia inculpatul a invocat inexistenţa faptelor şi a solicitat să fie achitat în temeiul art. 11 pct.2 lit. a în ref. la art. 10 lit. a C.proc.pen., pentru toate infracţiunile, s-a limitat să enumere faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi să
constate că instanţa de fond „ a realizat o completă analiză a materialului probator ,„ concluzionând că toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului există şi au fost săvârşite de către inculpat.
Nici în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei hotărârea primei instanţe nu este motivată, iar instanţa de apel a complinit această lipsă a motivării numai referitor la daunele materiale solicitate de părţile vătămate, nu şi la daunele morale.
Nemotivarea de către cele două instanţe a hotărârilor pronunţate face imposibilă verificarea legalităţii şi a temeiniciei acestora şi echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, impunând, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în temeiul art. 385/15 alin.l pct.2 lit.c C.proc.pen.
(decizia penală nr. 500/R/30.05.2003)