Cazuri de recurs. Art. 3859 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală. Reaprecierea cuantumului despăgubirilor.
Cerere de repunere pe rol a cauzei. Lipsa de diligenţă a inculpatului şi a apărătorului.
Prin sentinţa penală nr. 58/26.02.2008 a Judecătoriei Făgăraş a fost condamnat inculpatul B.A.la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin. 1 şi 2 Cod penal. S-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 550 lei daune materiale şi a sumei de 15.000 lei daune morale către partea civilă L.A., precum şi la plata cheltuielilor de spitalizare către partea civilă Spitalul Municipal Făgăraş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut ca stare de fapt, pe baza probatoriului administrat, că în data de 14.08.2006 partea vătămată L.A. a fost agresat de inculpatul B.A.ca urmare a unor altercaţii verbale avute cu mama acestuia din urmă. Inculpatul l-a lovit pe partea vătămată cu pumnul în zona feţei, iar după ce acesta a căzut la pământ a continuat să-l lovească cu picioarele în zona abdominală şi intercostală provocându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 30 – 35 zile de îngrijiri medicale, care i-au pus viaţa în primejdie şi prin pierderea splinei a rămas cu infirmitate permanentă.
Prin decizia penală nr. 159/A/30.06.2008 Tribunalul Braşov a respins apelurile declarate de inculpatul B.A. şi partea vătămată L.A. împotriva sentinţei penale nr. 58/26.02.2008 a Judecătoriei Făgăraş.
Tribunalul a constatat că:- prima instanţă a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza coroborării tuturor probelor administrate;- deşi inculpatul a negat săvârşirea faptei, susţinerile sale nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în speţă;- dimpotrivă, toate celelalte probe constând în declaraţia părţii vătămate, a martorului ocular L.M., a celorlalţi martori şi a raportului de constatare tehnico – ştiinţifică privind detecţia psihologică a comportamentului simulat au conturat fără dubiu împrejurarea că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată atât cu pumnii cât şi cu picioarele în zona abdominală provocându-i leziunile corporale şi extirparea splinei, iar in final determinând instalarea unei stări de infirmitate permanentă în ceea ce o priveşte pe partea vătămată;- împrejurarea că inculpatul a fost cel care a agresat-o pe partea vătămată este susţinută şi de faptul că mama inculpatului a încercat în repetate rânduri să o determine pe partea vătămată să nu iniţieze demersurile penale pentru ca fiul său să nu fie tras la răspundere penală;- în mod corect prima instanţă a înlăturat ca nesinceră declaraţia mamei inculpatului având în vedere toate demersurile întreprinse de ea pentru aplanarea conflictului dintre părţi, existând suspiciuni în cauză că declaraţia sa este părtinitoare pentru inculpat;- din cauza modului în care a agresat partea vătămată prin lovituri repetate cu picioarele în zona abdominală, inculpatul ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunilor sale, acţionând astfel cu intenţie indirectă neurmărind în principal cauzarea unei stări de infirmitate părţii vătămate; intenţia (chiar indirectă) este forma de vinovăţie necesară pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art.182 Cod penal;- nu poate fi reţinută apărarea inculpatului în sensul achitării sale pe considerentul că nu ar fi săvârşit fapta reţinută în acuzarea sa, deoarece declaraţia acestuia în sensul că a avut doar simple discuţii cu partea vătămată şi soţia acestuia fără să fi avut altercaţii fizice nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar care a fost avută în vedere de instanţă la determinarea stării de fapt; împrejurarea că partea vătămată a reuşit să se deplaseze singur până în centrul satului unde s-a prăbuşit, nu echivalează cu faptul că nu a fost lovit de inculpat;- nici un act medical depus la dosar nu relevă împrejurarea că până la momentul incidentului partea vătămată ar fi avut probleme din punct de vedere medical cu splina, ci cu ficatul;- pedeapsa aplicată inculpatului precum şi modalitatea de a acesteia au fost corect determinate de prima instanţă, care a ţinut cont de dispoziţiile art.72 Cod penal, de faptul că inculpatul se află la primul contact cu legea penală, apreciind că termenul de încercare stabilit este corespunzător reeducării inculpatului, care are o vârstă relativ tânără şi reaprecierii de către acesta a valorilor esenţiale ale societăţii.- daunele materiale acordate părţii vătămate au fost stabilite conform declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză şi sunt corespunzătoare perioadelor în care partea vătămată nu a putut lucra în gospodăria proprie şi a fost nevoită să plătească alte persoane pentru muncile obişnuite;- deşi partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 49.000 lei daune morale, în mod temeinic prima instanţă i-a acordat doar suma de 15.000 lei, sumă suficientă pentru a acoperi suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus atât în momentul agresiunii cât şi pe durata zilelor de îngrijiri medicale; infirmitatea permanentă provocată de extirparea splinei nu o împiedică pe partea vătămată să ducă în continuare o viaţă normală, nu i-a creat un fizic sau psihic grav, ci a determinat doar un anumit caracter de temporizare a activităţilor cotidiene şi de evitare a abuzurilor de orice fel;- nu se impune majorarea daunelor materiale (deoarece diferenţa până la suma de 1000 lei cu care s-a constituit parte civilă nu a fost dovedită ) şi nici a daunelor morale;- referitor la apărarea inculpatului în faţa instanţei de apel, aşa cum rezultă şi din actele dosarului, aceasta a fost asigurată de avocat din oficiu în condiţiile în care avocatul ales al inculpatului a lipsit la toate termenele de judecată, fără să asigure substituirea şi în condiţiile în care i s-a adus la cunoştinţă prin adresă dispoziţiile art.171 alin.4/1 Cod procedură penală;- cererea de repunere pe rol a cauzei a fost depusă la instanţă, prin fax, în data de 30.06.2008 la ora 15,11, după pronunţarea hotărârii şi după ce soluţia a fost trecută în condica de şedinţă şi în ECRIS; de altfel cererea a fost înregistrată cu data de 01.07.2008 atunci când a fost introdusă în circuitul documentelor în cadrul instanţei şi a fost depusă la dosarul cauzei în data de 02.07.2008;- imposibilitatea prezentării avocatului ales la termenul din 24.06.2008 trebuia să fie semnalată instanţei de judecată în condiţiile în care adeverinţa medicală eliberată poartă data de 23.06.2008 şi putea fi trimisă prin fax în timp util, aşa cum a fost trimisă şi după momentul pronunţării hotărârii;
– în aceste condiţii, fiind sosită la dosar după pronunţarea hotărârii, cererea de repunere pe rol nu mai poate fi analizată de către instanţa de apel şi nu mai poate fi avizată favorabil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, partea civilă L.A. şi inculpatul B.A.
Partea civilă L.A. a criticat decizia tribunalului sub aspectul laturii penale şi al laturii civile a cauzei, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală şi solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului precum şi majorarea despăgubirilor acordate, atât în ceea ce priveşte daunele materiale cât şi în ceea ce priveşte daunele morale.
În motivarea recursului, partea civilă a arătat că inculpatul a avut o atitudine nesinceră, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, în faza de urmărire penală acesta a fost plecat din ţară şi s-a sustras urmării penale. Probele administrate în cauză au pus în evidenţă contrariul celor susţinute de inculpat. În cursul urmării penale inculpatul a fost testat cu aparatul poligraf, concluzia la care s-a ajuns fiind aceea că inculpatul a avut o atitudine nesinceră şi un comportament simulat. Din cele prezentate reiese clar vinovăţia inculpatului, atitudinea acestuia atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată îndreptăţind solicitarea de majorare a pedepsei raportat la art. 72 Cod penal.
S-a mai susţinut că latura civilă a cauzei a fost dovedită, sens în care în temeiul art. 998 şi următoarele din Codul Civil se solicită să fie admisă aşa cum a fost formulată la instanţa de fond acea constituire de parte civilă. Partea civilă a suferit un prejudiciu atât material, cât şi moral şi fizic. În urma acestei agresiuni partea civilă a rămas cu o infirmitate permanentă şi, aşa cum rezultă din certificatul medico – legal, viaţa i-a fost pusă în primejdie. Din probele administrate, înscrisurile de la dosar, martorii audiaţi, rezultă că partea civilă a efectuat anumite cheltuieli cu gospodăria, în urma agresiuni nu mai este acelaşi om, nu mai este un om bun la gospodărie, a fost pus în situaţia de a-şi angaja oamenii care să-1 ajute în gospodărie.
Inculpatul B.A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 6 Cod procedură penală şi a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Braşov, susţinând că i s-a încălcat dreptul la apărare a inculpatului. Atunci când cauza a fost judecată în faţa Tribunalului Braşov, era depusă pentru acel termen din partea apărătorului ales o cerere de amânare a judecării cauzei, motivată în mod corespunzător, cu toate acestea Tribunalul Braşov a dispus desemnarea unui apărător din oficiu în prezenţa căruia s-a şi judecat apelul.
Recursurile nu sunt fondate.
Recurentul parte civilă L.A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală. Acest caz de casare este incident însă numai cu privire la pedepsele greşit individualizate.
Se constată că instanţa de fond şi cea de apel au făcut o justă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 Cod penal.
La stabilirea pedepsei pentru fapta comisă de inculpatul B.A. s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă prevăzute de textul legale incriminator, de gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului.
Nu se impune redozarea pedepsei aplicate inculpatului de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, în sensul majorării cuantumului ei. Aplicarea unei pedepse mai mari nu ar fi de natură a asigura într-o mai bună măsură realizarea scopului preventiv al pedepsei prevăzut de art. 52 Cod penal şi nici a funcţiilor educativă şi sancţionatorie ale acesteia.
Faptul că inculpatul B.A.nu a recunoscut comiterea infracţiunii ce i se impută a fost luat în considerare în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, dar se impune a fi evaluat în contextul tuturor elementelor prevăzute de art. 72 Cod penal.
Referitor la criticile formulate de recurentul parte civilă L.A. privind cuantumul despăgubirilor civile, considerăm că aceste critici nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală, invocat de recurent.
În cuprinsul textului legal ce consacră acest caz de casare se face referire în mod expres la prevederile art. 72 Cod penal (criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei) şi la limitele de pedeapsă prevăzute de textele legale incriminatoare. În consecinţă, acest caz de casare nu poate avea aplicabilitate în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, vizând numai latura penală.
În egală măsură, aceste critici nu pot fi analizate – în opinia curţii – nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 18 Cod procedură penală (când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare”).
Acest din urmă caz de casare ar putea fi aplicabil în privinţa laturii civile a cauzei numai în situaţiile în care instanţa de fond (sau cea de apel) nu a acordat deloc despăgubiri deşi se impunea acordarea lor în raport de starea de fapt şi de materialul probator din dosar, ori a acordat aceste despăgubiri deşi se impunea respingerea acţiunii civile în totalitate.
În speţa de faţă acţiunea civilă alăturată celei penale a fost admisă în parte, recurentul parte civilă contestând doar cuantumul daunelor materiale şi morale.
De principiu, cererea de reapreciere a cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul recursului (când este prevăzută şi calea de atac a apelului) deoarece nu se regăseşte între cazurile de casare prevăzute de lege, constituind o chestiune de fapt, care rămâne numai atributul instanţelor de fond. Aceasta, desigur, în contextul actual al reglementării legale a căii de atac a recursului.
Trebuie amintit şi faptul că prin decizia nr. 28/2.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă împotriva deciziilor pronunţate în apel se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 2 Cod procedură penală, cazurile de casare urmând a fi analizate în concret, în funcţie de modul de rezolvare a laturii civile.
Există într-adevăr cazuri de casare – cum ar fi cele de la punctele 1-12, 16, 17, 18 şi 19 din alin. 1 al art. 3859 Cod procedură penală – care sunt susceptibile de a prezenta relevanţă vădită în ceea ce priveşte interesele de fond ale părţii civile.
În prezenta cauză nu sunt însă incidente astfel de cazuri de casare şi nici motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă ce ar putea fi luate în considerare – după cum rezultă din considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată mai sus – în mod conjugat cu cele prevăzute de alin. 1 al art. 3859 Cod procedură penală.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul B.A., se constată cu uşurinţă faptul că nu corespunde adevărului susţinerea acestuia în sensul că atunci când cauza a fost judecată în faţa Tribunalului Braşov era depusă pentru acel termen din partea apărătorului ales o cerere motivată de amânare a judecării cauzei.
În realitate, pentru termenul de judecată din data de 24.06.2008 nici inculpatul şi nici apărătorul său nu au depus vreo cerere de amânare (motivată sau nu).
Cererea de repunere pe rol a cauzei a fost depusă la Tribunalul Braşov prin fax în data de 30.06.2008 la ora 15,11, după pronunţarea hotărârii în apel. Imposibilitatea prezentării avocatului ales al inculpatului la termenul din 24.06.2008 trebuia să fie semnalată instanţei de apel înainte de termenul de judecată, în condiţiile în care adeverinţa medicală eliberată poartă data de 23.06.2008 şi putea fi trimisă prin fax în timp util.
Mai mult, lipsa de diligenţă a inculpatului şi în special a apărătorului ales al acestuia este evidenţiată de faptul că cererea de repunere pe rol a cauzei, însoţită de adeverinţa medicală emisă la data de 23.06.2008, nu a fost trimisă instanţei de apel nici măcar în intervalul 24.06.2008 – 30.06.2008 (data pentru care se amânase pronunţarea), ci numai aproape de sfârşitul programului de lucru în data de 30.06.2008.
În această situaţie, fiind sosită la dosar după pronunţarea hotărârii, cererea de repunere pe rol nu mai poate fi luată în considerare de tribunal.
De altfel, instanţa de apel a procedat conform dispoziţiilor art. 171 alin. 41 Cod procedură penală şi a trecut la judecarea cauzei în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, care a şi pus concluzii pertinente în cauză.
Se constată aşadar că judecata în apel nu a avut loc în lipsa apărătorului inculpatului, iar inculpatului nu i-a fost încălcat în niciun fel dreptul la apărare.
Având în vedere toate aceste considerente, curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă L.A. şi inculpatul B.A. împotriva deciziei penale nr. 159/A/30.06.2008 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 1157/226/2007, pe care a menţinut-o.
În temeiul art. 192 alin. 2 Cod procedură penală recurentul-parte civilă şi recurentul-inculpat au fost obligaţi să plătească statului suma de câte 150 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare.Decizia nr. 420/R/ 22 iunie 2009 – Secţia penală
