Cerere de liberare provizorie sub control judiciar – aspecte formale şi verificarea subzistenţei temeiurilor arestării preventive
Prin Sentinţa nr.19/03.08.2011 Judecătoria C-lung Mold. a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de CCN ca nefondată, constatând următoarele: Prin încheierea nr. 18 din data de 26 iulie 2011, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi în consecinţă a prelungit durata măsurii arestării preventive a inculpaţilor: CI şi CCN, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18 august 2011 şi până la data de 16 septembrie 2011, inclusiv şi SV, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 2 august 2011 şi până la data de 31 august 2011, inclusiv.
Cu privire la cererea de liberare provizorie formulată de petentul CI, arestat preventiv, instanţa constată că, deşi formal aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea ei (prevăzute de art. 1606 şi de art. 1602 din Codul de procedură penală), faţă de ansamblul actelor din dosarul de urmărire penală şi al probelor administrate până în prezent aceasta nu este întemeiată.
Astfel, la analiza cererii de liberare provizorie, instanţa trebuie să aibă în vedere şi natura şi gravitatea faptelor săvârşite, aspectul dacă temeiurile arestării subzistă, simpla îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute de lege neputând duce automat la admiterea acesteia.
Raţiunea liberării provizorii constă în garantarea libertăţii individuale în procesul penal şi presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfăşurarea normală a procesului penal, în condiţiile în care se apreciază că, deşi temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totuşi, datorită unor temeiuri legate de persoana inculpatului şi de circumstanţele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, prevenţia putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi. Instituţia de drept procesual penal a liberării provizorii îşi păstrează caracterul provizoriu şi facultativ, ea nereprezentând un drept al învinuitului sau inculpatului, ci o vocaţie a acestuia, în cazul în care instanţa, în urma evaluării faptei pretins a fi săvârşită şi a datelor ce caracterizează persoana inculpatului, ar concluziona cu privire la temeinicia cererii.
Or, în cauză instanţa constată că temeiul luării şi menţinerii arestării preventive faţă de inculpat a fost cel prevăzut de art. 148 lit. a şi f din Codul de procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită de inculpat este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Ceea ce are de verificat judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de liberare provizorie vizează analiza modului în care scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie. De aceea, instituţia liberării este subsumată mai mult interesului bunei desfăşurări a procesului penal decât interesului societăţii de a se apăra de prezenţa inculpatului liber.
In lipsa unei definiţii legale a noţiunii de „pericol concret pentru ordinea publica”, instanţa interpretează sensul acestei noţiuni prin referire la dispoziţiile reglementarilor internaţionale care garantează drepturile persoanei. Pornind de la reglementările internaţionale si constituţionale care reglementează libertatea persoanei, instanţa apreciază ca lăsarea in libertate a inculpatului afectează in mod real ordinea publica, într-o măsura suficienta pentru a justifica privarea de libertate a acestuia şi implicit respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Astfel, circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, precum si circumstanţele personale ale inculpatului, conduc la concluzia ca temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzista si in prezent.
Instanţa retine ca inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor ce i se pun în sarcină, arătând că, în perioada respectivă a fost plecat în străinătate.
Din analiza probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanţa reţine că, există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, respectiv distrugere, furt calificat şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Faţă de inculpaţi s-a început urmărirea penală pentru: asocire pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzut de art.323 din codul penal; furt calificat prevăzut de art.208, 209 lit.g,i cod penal cu aplic.art.41 alin.2 cod penal şi distrugere prevăzută de art.217 alin.1 cod penal, cu aplic.art.41 alin.2 cod penal şi 37 lit.b cod penal ( în total un număr de 25 de fapte ).
Şi la acest termen de judecată, ca şi anterior, inculpatul CI a negat săvârşirea faptelor ce li se pun în sarcină, cu excepţia celei în care a fost surprins în flagrant de către organele de poliţie.
Cu referire la datele personale ale inculpatului, instanţa retine că, din fişa de judiciar a inculpatului rezultă faptul că acesta a fost condamnat de 14 ori pentru săvârşirea aceluiaşi tip de infracţiuni, respectiv furt calificat, precum şi a altor infracţiuni grave (conducere fără permis, violare de domiciliu), iar raportat la faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, inculpatul se află atât în stare de recidivă postcondamnatorie cât şi în stare de recidivă în stare de recidivă postexecutorie, nefiind la primul impact cu legea penala. Din împrejurarea că inculpatul încearcă să-şi câştige existenţa prin furt, din împrejurarea că acesta nu are un loc de muncă din care să îşi asigure mijloacele de subzistenţă, nu urmează cursurile vreunei şcoli şi nici nu rezultă în vreun fel că ar putea fi sprijinit de familie, instanţa consideră că aplicarea unui control judiciar prin măsura liberării condiţionate, nu poate avea vreo eficienţă, din contră, o eventuală admitere a cererii putând pune în pericol desfăşurarea în continuare a cercetărilor penale.
Deosebit de cele mai sus menţionate, instanţa apreciază că modul de operare folosit de inculpat, faptul că acesta s-a asociat cu alte persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, denota o periculozitate sporita, iar lăsarea sa în libertate nu garantează că nu va acţiona într-o manieră identică pentru a-şi atinge scopul şi ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică şi pentru finalizarea în bune condiţii a urmăririi penale. Prin urmare, în speţă nu există nici temeiuri legate de persoana inculpatului şi de circumstanţele cauzei, care să justifice că nu mai este necesară privarea de libertate a acestuia.
Instanţa îşi formează astfel convingerea că lăsarea inculpatului în libertate ar crea pericolul ca acesta să mai săvârşească infracţiuni de acelaşi gen întrucât nu a manifestat nici o reţinere în a-şi procura mijloacele de subzistenţă din săvârşirea de fapte penale, deşi fusese anterior condamnat pentru fapte similare.
În aceste condiţii instanţa apreciază că admiterea cererii de liberare provizorie formulată de petent ar duce la deturnarea scopului în care s-a dispus iniţial măsura arestării preventive faţă de inculpat, cu îngreunarea desfăşurării judecării cauzei, care are ca finalitate tragerea la răspundere penală a petentului pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată în măsura în care se va stabili vinovăţia acestuia.
Faţă de cele expuse, în baza art. 1608a alin.6 raportat la art.1602 din Codul de procedură penală, instanţa a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca nefondată.
