Tribunalele naţionale, în cazul interpretării dreptului comunitar, nu sunt obligate să facă o trimitere pentru o hotărâre preliminară, printre altele, în ipoteza în care chestiunea respectivă este substanţial identică raportată la o chestiune care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o speţă analogă sau când problema de drept în cauză a fost decisă printr-o jurisprudenţă a Curţii, indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudenţă, chiar în lipsa unei stricte identităţi a chestiunilor în litigiu, sau când judecătorul constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu aşa evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Sentinţa nr. 21 din 1 mai 2012
în opinia Curții Europene de Justiție, tribunalele naționale, în cazul interpretării dreptului comunitar, nu sunt obligate să facă o trimitere pentru o hotărâre preliminară în trei ipoteze:
– când chestiunea ridicată nu este relevantă, în sensul că, atunci când răspunsul la această chestiune, oricare ar fi el, nu poate să afecteze soluția cauzei;
– când chestiunea respectivă este substanțial identică raportată la o chestiune care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o speță analogă sau când problema de drept în cauză a fost decisă printr-o jurisprudență a Curții, indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudență, chiar în lipsa unei stricte identități a chestiunilor în litigiu;
– când judecătorul constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu așa evidență încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
în speță, curtea constată că sunt date ultimele două ipoteze, care justifică respingerea cererii formulate de apărătorii persoanei solicitate P. V.
Astfel, prin hotărârea CEJ C-306/09 din 2010, au fost interpretate articolele 3, 4 punctul 6 și 5 punctele 1 și 3 din Decizia – cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare între statele membre, precum și validitatea art. 4 pct. 6 și a art. 5 pct.3, menționate anterior.
Este adevărat că obiectul întrebărilor din acea speță viza mandatul european de arestare emis în vederea executării pedepsei și nu în vederea urmăririi penale, cum este cazul în speța de față, însă instanța apreciază că interpretarea dată de CEJ acelor chestiuni de drept se aplică și celor ridicate prin cererea din această cauză, întrucât aceleași principii de drept, cum ar fi: dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertate, prezumția de nevinovăție, etc., trebuie să guverneze mandatul european de arestare indiferent că a fost emis în vederea urmăririi penale sau al executării pedepsei.
Această interpretare se desprinde și din cuprinsul motivării hotărârii mai sus menționate, Curtea arătând că, „ în cazul în care condamnarea în lipsă, care în acțiunea principală, stă la baza mandatului de arestare nu ar fi devenit executorie, scopul și obiectivul predării ar fi tocmai acelea de a permite continuarea exercitării acțiunii publice, sau inițierea unei noi proceduri, cu alte cuvinte, să fie realizată o predare în scopul urmăririi penale corespunzătoare ipotezei vizate în articolul 5 punctul 3 din Decizia – cadru 2002/584.
întrucât situația unei persoane care a fost condamnată în lipsă și care dispune încă de posibilitatea de a solicita o nouă procedură este comparabilă cu cea a unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare emis pentru efectuarea urmăririi penale, nici un motiv obiectiv nu se opune faptului că o autoritate judiciară de care a aplicat articolul5 punctul 1din Decizia – cadru 2002/584 să aplice condiția care figurează la articolul 5 punctul 3din aceasta”.
în concluzie, reține Curtea Europeană de Justiție spre finalul respectivei hotărâri preliminare că, „ articolul 4 punctul 6 și articolul 5 punctul 3 din Decizia – cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că, atunci când statul membru de executare în cauză a pus în aplicare articolul 5 punctele 1 și 3 din această decizie – cadru în ordinea sa juridică internă, executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse pronunțate în lipsă în sensul articolului 5 punctul 1 poate fi supusă condiției ca persoana în cauză, resortisant sau rezident al statului membru de executare, să fie returnat în acest din urmă stat pentru a executa acolo, dacă este cazul, pedeapsa care va fi pronunțată împotriva sa la finalul unei noi proceduri de judecată organizate în prezența sa în statul membru emitent”.
Ori, în speță, persoana solicitată, în cazul în care va fi predată autorităților emitente a mandatului european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale are, ca și în cazul mandatului de arestare emis în vederea executării unei pedepse, posibilitatea de a-și face apărări în sensul celor arătate prin cererea de sesizare a CEJ, și să solicite în fața autorității judiciare emitente rejudecarea propunerii emiterii unui astfel de mandat, cu respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului de a fi legal citat și de a-și putea angaja un apărător.
De altfel, autoritățile judiciare austriece, au garantat, la cererea instanței( adresa de la fila 113 dosar), că „ desfășurarea procedurii de anchetă, în special emiterea ordonanței interne de arestare și a mandatului european de arestare au avut loc cu respectarea drepturilor inculpatului V. P. conform articolului V și articolului VI din Convenția Europeană Pentru Protecția Drepturilor Omului precum și în conformitate cu Codul de procedură penală austriac.” De asemenea, prin aceeași adresă, au fost date garanții că persoana solicitată „va fi trimisă înapoi în România, după audierea sa, în scopul executării pedepsei, în cazul condamnării sale cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură preventivă privativă de libertate dispuse de un tribunal din Austria”.
Cât privește întrebarea preliminară referitoare la faptul dacă persoanele împotriva cărora a fost declanșată procedura mandatului european de arestare, beneficiază de prezumția de nevinovăție consacrată de art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, instanța nu a identificat în jurisprudența CEJ o speță în care să-i fie adresată o astfel de întrebare.
Cu toate acestea, instanță apreciază că aplicarea corectă a dreptului comunitar în această materie se impune cu așa evidență încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile care să justifice sesizarea CEJ să interpreteze dreptul comunitar și să răspundă la această întrebare preliminară.
Astfel, prevederile art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt destinate protecției libertății fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenției arbitrare sau abuzive. De la principiul garantării libertății există însă și excepții, cum ar fi și privarea de libertate a unei persoane, paragraful 1 al acestui articol cuprinzând șase cazuri permise de privare de libertate, printre care și detenția provizorie. Acest tip de privare de libertate este admisă dacă scopul său este de a conduce persoana respectivă în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, trebuie să fie dispusă și executată de o autoritate competentă și nu trebuie să aibă un caracter arbitrar. Articolul 5 § 2-5 cuprinde mai multe garanții: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în fața unui judecător, dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri, garanții care au drept scop apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse libertății persoanei.
Prin urmare, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului permite, prin articolul menționat, detenția preventivă a unei persoane, rezultă că această măsură poate fi luată și în baza unui mandat european de arestare, fără să se aducă atingere prezumției de nevinovăție consacrată atât de Carta Fundamentală a Uniunii Europene cât și de legislațiile naționale. în virtutea acestui principiu fundamental, orice persoană arestată provizoriu beneficiază de prezumția că este nevinovată de comiterea faptei pentru care este acuzată, până la intervenirea unei hotărâri definitive de condamnare, hotărâre care va răsturna această prezumție.
