În motivarea cererii, inculpatul a susţinut că este cercetat pentru infracţiuni pentru care pedeapsa maximă prevăzută de lege nu depăşeşte 18 ani închisoare, dar nu este condamnat beneficiind de prezumţia de nevinovăţie şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 Cod procedură penală şi următoarele, nefiind justificată măsura arestării preventive. Arată că are o situaţie familială deosebită iar prezenţa sa în familie se impune, are vârsta de 71 ani, este bolnav, fiind sub tratament cardiac şi nu are antecedente penale. Arată că are cunoştinţă de obligaţiile ce trebuie respectate şi de consecinţele încălcării acestora.
Din actele şi lucrările dosarului , instanţa reţine următoarele:
Prin încheierea nr. 127/ÎC/2012 din data de 17.10.2012, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 6194/110/2012 s-a dispus luarea măsurii arestării preventive privind pe inculpaţii H.L. şi V.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de dare de mită prev. de art. 255 alin 1 Cod penal pe o perioadă de 29 de zile inculpata H. şi 20 zile inculpatul V.G.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin referatul întocmit la data de 17.10.2012 în dosarul nr. 1706/P/2012 Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BACAU – a înaintat propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor H.L. si V.G. pentru o perioadă de 29 zile, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mita, prevăzută de art. 255 alin. 1 Cod penal.
În motivarea propunerii arestării preventive a inculpaţilor s-a precizat faptul că:
La data de 09.10.2012 agentul de poliţie S.V.D. din cadrul Postului de Poliţie P. a formulat un denunţ prin care a încunoştinţat organele judiciare despre faptul că la data de 05.10.2012 a fost sunat de V.G. din jud. Bacău, care i-a spus că la Postul de Poliţie va fi trimis un mandat de a pedepsei închisorii prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 8 luni, solicitându-i „să îl scape”, promiţând că îi va da suma de 1000 Euro lunar. Denunţătorul S.V.D. i-a comunicat lui V.G. că nu a primit nici un mandat de executare a pedepsei şi că vor mai discuta atunci când va primi mandatul. Persoana condamnată V.G. i-a spus denunţătorului că va trece pe la postul de poliţie sora lui, pentru a discuta amănunte cu privire la mandatul de executare a pedepsei şi la bani. La data de 10.10.2012, în jurul orei 08:00 V.G. (tatăl condamnatului V.G.) l-a contactat pe denunţătorul S.V.D. la domiciliu, întrebându-l dacă a la postul de poliţie mandatul pentru fiul său şi i-a oferit denunţătorului o sumă nedeterminată de bani, pe care acesta din urmă a refuzat-o. În aceiaşi zi, în jurul orei 12:30, fiind în apropierea locuinţei lui V.G., denunţătorul S.V.D. a fost din nou contactat de acesta şi de H.L. – sora condamnatului V.G.G.. H.L. i-a spus denunţătorului că va intra în vigoare o lege de graţiere de care poate beneficia şi fratele ei dacă denunţătorul va ţine la postul de poliţie 2-3 luni mandatul, fără a face verificări.
În acelaşi context, V.G. i-a oferit denunţătorului suma de 100 de lei, spunându-i că sunt bani pentru motorină, sumă refuzată de asemenea de denunţător. Denunţătorul le-a spus persoanelor anterior menţionate că nu a primit mandatul de executare a pedepsei, spunându-le că îi va contacta atunci când va primi mandatul.
Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa constată următoarele:
Potrivit dreptului intern, reprezentat de art. 1602 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat succesiv prin Legea nr. 278/2006 şi O.U.G nr. 60/2006, condiţiile de fond ale liberării provizorii sub control judiciar sunt următoarele:
a). infracţiunea să fie săvârşită din culpă, iar atunci când infracţiunea este intenţionată pedeapsa prevăzută de lege să nu fie mai mare de 18 ani închisoare;
b). liberarea nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Condiţiile formale de admisibilitate sunt prevăzute de art. 160 6 alin. 2 Cod procedură penală, şi se referă la exigenţe relative la cuprinsul cererii de liberare provizorie.
Convenţia Europeană asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, la care România este parte contractantă, statuează prin art. 5 pct. 3 că orice persoană arestată sau deţinută legal are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Potrivit dreptului intern, reprezentat de art. 136 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, sub titlul – scopul şi categoriile măsurilor preventive, se statuează astfel: în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
a). reţinerea;
b). obligarea de a n u părăsi localitatea;
c). obligarea de a nu părăsi ţara;
d). arestarea preventivă ( alin. 1).
Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (alin. 2).
Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a statuat că simpla invocare de către instanţe a motivelor generale pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea conservării probelor; împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau victimei sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi ori pentru a proteja ordinea publică în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii; necesitatea de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor motive pertinente şi suficiente (cazul Jablonski c/Polonia , hotărârea din 21 decembrie 2000). Detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – indiferent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă (cazul Wemhoff c./Germania, hotărârea din 27 iunie 1968). Limita rezonabilă a detenţiei preventive se apreciază in concreto, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele proprii. Intervalul de timp prevăzut de art. 5 pct. 3 din Convenţie cere o diligenţă sporită şi se deosebeşte de intervalul prevăzut de art. 6 din Convenţie (cauza Stogmuller c./Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969). Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a vedea în ce măsura există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000). În analiza motivului privind prezervarea ordinii publice, Curtea Europeană admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni, pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. Totuşi, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că liberarea deţinutului ar tulbura în mod real ordinea publică. În afară de acestea, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; continuarea detenţiei nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cazul Letellier c./Franţei). În aceiaşi cauză instanţa comunitară a mai statuat asupra motivelor ce vizează riscul presiunii asupra martorilor, riscul sustragerii petiţionarei şi insuficienţa unui control judiciar, toate motivele fiind invocate de instanţele naţionale franceze pentru a justifica respingerea cererilor de liberare provizorie. Astfel, relativ la riscul presiunii asupra martorilor (la care se adaugă, ratione legis, victima, părţile şi experţii), Curtea Europeană a statuat că un asemenea risc trebuie evaluat în concret, astfel încât să se constate dacă acesta s-a atenuat sau chiar a dispărut. Referitor la riscul de fugă al petiţionarei, aceiaşi instanţă declară că un atare risc nu poate fi apreciat doar pe baza gravităţii pedepsei la care se expune persoana cercetată, ci el trebuie analizat în funcţie de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii, astfel încât fie să i se confirme existenţa, fie să îl facă atât de redus încât să nu mai poată justifica o detenţie preventivă. În sfârşit, motivul relevat de insuficienţa unui control judiciar, a fost analizat de Curtea Europeană astfel: când o detenţie nu se prelungeşte decât ca urmare a temerii de a vedea că acuzatul se sustrage prin fugă de la prezentarea sa în faţa judecătorilor, se încearcă eliberarea celui interesat dacă el poate să furnizeze garanţii adecvate de prezentare.
Raportat la specificul cauzei penale ce face obiectul cererii inculpatului – al cererii de liberare provizorie sub control judiciar, tribunalul concluzionează că faza de urmărire penală a petentului pentru faptele care a atras arestarea lui preventivă, s-a epuizat aproape în totalitate, lipsind doar procesele verbale de prezentarea materialului de urmărire penală şi rechizitoriu de trimitere în judecată.
Sub acest aspect Tribunalul concluzionează că menţinerea stării de detenţie preventivă a inculpatului depăşeşte limitele rezonabile, şi nu mai serveşte fazei de urmărire penală, prezentarea materialului de urmărire şi întocmirea rechizitoriului neavând natura unor lucrări de urmărire penală care reclamă cu necesitate continuarea detenţiei provizorii.
În ceea ce priveşte, desfăşurarea în continuare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, tribunalul urmează a analiza distinct condiţiile de admisibilitate pe fond a acestei cereri, conform art. 160 2 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.
Astfel, relativ la infracţiunea săvârşită, Tribunalul constată că aceasta este una intenţionată, iar potrivit calificării legale, şi anume, art. 255 Cod penal pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă este de la 6 luni la 5 ani închisoare, deci sub limita de 18 ani închisoare (alin. 1).
Tribunalul a concluzionat că sub această condiţie cererea de liberare provizorie este admisibilă, în principiu.
Referitor la condiţia privind inexistenţa unor date din care să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni (alin. 2 teza I), actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă nici un fel de date în acest sens. Astfel, inculpatul nu are antecedente penale, are o vârstă înaintată, este bolnav, iar în raport de faptele ce i se impută nu sunt motive verosimile de a crede că ar putea recurge la săvârşirea de noi fapte penale.
Prin consecinţă, Tribunalul concluzionează că nu există date de natură a fi verificate de către instanţă, care să ateste pericolul că inculpatul ar putea săvârşi o nouă infracţiune, şi drept urmare, nu există temeiuri de a crede că este necesară împiedicarea de a săvârşi alte fapte penale.
Referitor la condiţia privind existenţa unor date potrivit cărora inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, tribunalul reţine că astfel de date, de natură a fi verificate de către instanţă nu au fost relevate de actele şi lucrările de urmărire penală (alin. 2 teza a-II-a). Astfel, zădărnicirea aflării adevărului trebuie să se realizeze prin modalităţile descrise de legiuitor. Pe de altă parte, influenţarea unor subiecţi ai procesului penal, în acest context, trebuie să se sprijine pe date reale şi nu pe bănuieli extrase din interferenţele pe care prezenta cauză le-ar avea asupra celuilalt inculpat şi chiar a martorilor.
De asemenea, prin audierea denunţătorului, raportat la circumstanţele cauzei se întrevăd astfel de mijloace de probă în acest moment nu există date privind susceptibila influenţare a acestuia, cu atât mai mult cu cât acesta a făcut sesizare în cauză. În sfârşit, recurgerea inculpatului la distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, ar trebui să vizeze în această cauză, probele deja administrate (declaraţii ale martorilor, ale celorlalţi inculpat sau a înregistrărilor audio-video), care se află în păstrarea organului de urmărire penală, iar în cazul trimiterii în judecată, toate aceste mijloace de probă se vor afla în custodia instanţei sesizată cu judecarea pe fond a cauzei.
Se desprind două consecinţe: până în prezent nu există date care să releve obiectiv că inculpatul are în antecedenţă astfel de intervenţii, nefiind de altfel cunoscut cu antecedente penale, şi este în afara oricărei îndoieli că mijloacele de probă se află tot timpul sub paza juridică a autorităţilor judiciare, ceea ce înlătură într-o proporţie covârşitoare posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană.
Tribunalul concluzionează, aşadar, că nici ipoteza susţinută de art. 160 2 alin. 2 teza a-II-a Cod procedură penală pentru a respinge cererea de liberare provizorie, nu are aplicaţiune în această cauză.
Tribunalul reaminteşte că potrivit art. 136 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare, justificând luarea unor măsuri preventive, se pot atinge şi prin intermediul liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune. Prin această dispoziţie, legiuitorul a intenţionat să asigure realizarea aceloraşi finalităţi prin măsuri diferite, şi anume : măsuri principale de restrângere a unor drepturi şi libertăţi, cum sunt cele prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) Cod procedură penală; măsuri alternative de restrângere a unor astfel de drepturi şi libertăţi, cum sunt liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, prevăzută de art. 160 1 Cod procedură penală.
Opţiunea între cele două categorii de măsuri, aparţine numai instanţei, în raport de circumstanţele specifice ale cauzei. În acest sens, s-a pronunţat Curtea Europeană când a decis că pericolul pe care îl prezintă inculpatul şi care i-ar atrage starea de detenţie provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravităţii mai mari a sancţiunilor penale şi al celor civile care îl ameninţau pe petiţionar. În cauză mai intervin şi alte circumstanţe: caracterul petiţionarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister c./Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).
Sub acest aspect Tribunalul reţine că:
Inculpatul, care chiar dacă nu are loc de muncă,are un domiciliu stabil, are copii, nu s-au relevat atitudini periculoase sau violente ale acestuia, are o bună comportare, conform caracterizării depuse de la primărie, iar prelungirea stării de detenţie semnifică şi întreruperea legăturilor de familie.
În sfârşit, Tribunalul apreciază că măsura liberării provizorii sub control judiciar, în general, şi pentru acest caz, în special, nu este de natură a constitui un impact negativ asupra opiniei publice ca urmare a mediatizării cazului.
Considerată în sens larg, liberarea provizorie este o măsură constituţională, prevăzută de Legea procesual penală pentru a da posibilitate instanţelor de a valorifica, într-un mod concret, măsurile care pot asigura buna desfăşurare a procesului penal, cu atenuarea legitimă a restrângerilor de drepturi pe care le presupun măsurile preventive. Liberarea provizorie constituie totodată un drept al oricărei persoane aflată într-o procedură penală sub stare de detenţie preventivă.
Apreciată in concreto, măsura liberării provizorii sub control judiciar este tot o măsură prin care se aduc privaţiuni şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum o demonstrează art. 136 alin. 2 Cod procedură penală, art. 160 2 alin. 3, 31 şi 32 Cod procedură penală dispoziţii legale care atestă că scopul măsurilor preventive clasice se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
O asemenea măsură nu are, prin ea însăşi, impact negativ asupra cetăţenilor dintr-o anumită comunitate, din moment ce constituie un drept legitim. Dar nici asupra autorităţilor judiciare de urmărire penală nu trebuie să producă impresia zădărnicirii activităţilor proprii, din moment ce măsura liberării provizorii prezintă, totuşi, numeroase caractere de constrângere a persoanei şi de restrângere asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei cercetate, caractere subordonate necesităţii de a asigura scopurile procesului penal. Este motivul pentru care legiuitorul român, începând cu anul 1992, a preluat din legislaţiile europene această instituţie, perfecţionând-o, inclusiv printr-un act normativ recent (O.U.G nr. 60/2006).
Protejarea opiniei publice nu se confundă cu prezervarea ordinii publice, care semnifică necesitatea păstrării detenţiei preventive pentru persoana acuzată de o infracţiune gravă în scopul ocrotirii unei anumite ordini juridice, care apare periclitată datorită prezenţei acestei persoane şi activităţilor sale infracţionale. Mediatizarea unui caz penal are menirea de a informa publicul cu privire la aspecte ale anchetei sau judecării cauzei, ceea ce este de natură să contribuie într-un mod specific la protejarea comunităţii publice.
Pentru aceste considerente, Tribunalul, în temeiul art. 1608a alin. 2 Cod procedură penală va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de petentul V.G.
Va dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Conform art. 1608a alin. 3, art. 1602 alin. 3 şi art. 1602 alin. 31 lit. c, f Cod procedură penală pe timpul liberării provizorii inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
– să nu depăşească limitele teritoriale ale judeţului Bacău decât în condiţiile stabilite de instanţă;
– să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţă ori de câte ori este chemat;
– să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa, Poliţia com. P. potrivit programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;
– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
– să nu se apropie de ceilalţi coinculpaţi cu care a comis fapta, martori, denunţător şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
În temeiul art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală va atrage atenţia inculpatului asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor stabilite mai sus, în sensul că în cazul încălcării cu rea-credinţă a acestora se va revoca liberarea provizorie şi se va lua măsura arestării preventive.
Potrivit art. 1602 alin. 4 rap. la art. 145 alin. 21 Cod procedură penală va dispune comunicarea prezentei încheieri inculpatului, Poliţiei com. P. Jandarmeriei, Poliţiei Comunitare, Direcţiei de Paşapoarte Bacău, I.G.P. – Poliţia de Frontieră pentru asigurarea respectării obligaţiilor ce revin inculpatului.
