62. Potrivit art. 75 alin. 2 C. pen., instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări decât cele enumerate în alin. 1, care imprimă faptei un caracter grav.
Simpla împrejurare că inculpatul a săvârşit infracţiunea – tentativa de omor – în timp ce se afla în penitenciar, în executarea altei pedepse, nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a atrage automat aplicarea art. 75 alin. 2 C. pen., atâta vreme cât nu se constată existenţa şi a altor împrejurări cu caracter agravant.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 238/A/1997
63. Inculpatul C. I. a fost condamnat la 2 ani închisoare – cu suspendarea condiţionată a executării – în baza art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen., pentru faptul că, împreună cu patru coinculpaţi, a pătruns într-o noapte, prin efracţie, în locuinţa victimei, de unde şi-au însuşit diferite bunuri de valoare.
Recursul declarat de parchet a fost admis, pe de o parte, pentru că aplicarea art. 81 C. pen. s-a făcut în mod nejustificat şi, pe de altă parte, pentru greşita încadrare juridică a faptei, deoarece aceasta fiind săvârşită de mai mult de trei persoane, trebuia reţinută şi agravanta prevăzută în art. 75 lit. a C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 596/1997
NOTĂ. Codul nostru penal face din pluralitatea făptuitorilor, atunci când aceştia au săvârşit fapta împreună, fie o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. a C. pen.), fie un element circumstanţial inclus în conţinutul calificat al unor infracţiuni, inclusiv al celei de furt (violare de domiciliu – art. 192 alin. 2; viol – art. 197 alin. 2 lit. a; furt – art. 209 lit. a; evadare – art. 269 alin. 2). Singura deosebire dintre aceste două categorii de agravante constă în numărul de făptuitori necesar pentru existenţa lor: cel puţin trei în cadrul agravantei generale şi cel puţin doi – dar oricât de mulţi – în cadrul agravantelor de calificare; din toate celelalte puncte de vedere între aceste împrejurări agravante nu există nici o deosebire.
în situaţiile de acest fel, în care, dacă ne raportăm la furt, aceeaşi împrejurare – săvârşirea furtului de minimum trei persoane – are o dublă semnificaţie juridică (pe de o parte, de circumstanţă agravantă legală, cu aplicabilitate generală şi, pe de altă parte, de element circumstanţial -deci cu incidenţă limitată – al conţinutului infracţiunii de furt) operează o singură agravare a răspunderii penale, pentru că nu ar fi nici legal, nici echitabil ca o anumită împrejurare, unică în materialitatea ei, să determine o pluralitate de agravări ale aceleeaşi pedepse. Cât priveşte textul care urmează a fi aplicat, este neîndoielnic că dintre cele două dispoziţii de agravare – cea din art. 75 lit. a şi cea din art. 209 lit. a C. pen. – se va aplica aceasta din urmă. Există cel puţin două raţiuni în sprijinul acestei soluţii. Spre deosebire de elementele circumstanţiale care, potrivit incriminării, aparţin conţinutului calificat al infracţiunii, fiind intrinseci acestuia, circumstanţele agravante legale sunt extrinseci conţinutului faptei penale, influenţând din exterior gradul ei de pericol social; este firesc, deci, ca în operaţia de încadrare juridică şi de stabilire a răspunderii, accentul să cadă pe cele dintâi. Pe de altă parte, în raport cu prevederile art. 75 C. pen., care este o normă generală, dispoziţiile cu caracter incriminator – inclusiv cele care stabilesc circumstanţele de calificare – au valoarea unor norme speciale şi, ca atare, potrivit principiului lex spetialis derogat legi generali, trebuie aplicate cu prioritate.
In concluzie, ori de câte ori furtul a fost săvârşit de cel puţin doi făptuitori împreună – numărul făptuitorilor care depăşeşte acest minim fiind indiferent – se aplică în mod exclusiv dispoziţia din art. 209 lit. a C. pen., cu excluderea prevederilor art. 75 lit. a C. pen (v., în acest sens: TS, sp., dec. nr. 81/1984, R. 3, p. 36; TS, sp., dec. nr. 102/1970, CD, p. 307; Tj. Galaţi, dec. pen. nr. 158/1969, RRD nr. 5/1969, p. 178; O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 229; Gh. Nistoreanu ş. a., Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 213; Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997, p. 388).
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 258/A/1997
