Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tîrgu-Mureş la data de 19.07.2007, sub nr. 6037/320/2007, reclamanta RVA MUREŞ INSOLVENCY SPECIALISTS SPPI, în calitate de lichidator al S.C. Total Transport M Soare S.R.L., a chemat în judecată pe pârâţii BAS ŞI BF, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună împărţeala judiciară a imobilului proprietatea pârâţilor, înscris în CF nr. 37618/VIII, nr. cad. 2100/7/VIII, ei fiind proprietarii imobilului în indiviziune în calitatea lor de soţi în cota de câte 1/2 parte fiecare, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară anexat cererii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că această împărţeală se impune în vederea punerii în silită a dispoziţiilor sentinţei penale nr. 806 din 07.06.2005, pronunţată în dosarul nr. 7271/2002 al Judecătoriei Tîrgu-Mureş, prin care primul pârât a fost obligat să plătească în favoarea reclamantei suma de 25.283,65 mărci germane şi 293,60 lei, cu aplicarea dobânzii legale la data pronunţării (7 iunie 2005), până la data plăţii, plus 2.017 lei cheltuieli de judiciare în procesul penal. În continuare, reclamanta a arătat că imobilul suspus împărţelii reprezintă dreptul de proprietate comună al pârâţilor şi a solicitat efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea evaluare construcţii, arătând în acelaşi timp preţuirea imobilului la suma de 190.000 lei.
În ce priveşte modalitatea de împărţire, reclamanta a arătat că, în baza concluziilor raportului de expertiză ca va fi întocmit în cauză, trebuie determinată cota parte care revine pârâtului Baci Aurel, astfel încât să poată fi începută executarea silită împotriva acestuia. În ce priveşte partajarea propriu-zisă a imobilului între cei doi pârâţi, reclamanta a arătat că poate fi atribuit întregul bun unui dintre copărtaşi, cu obligaţia de a plăti celuilalt copărtaş valoarea cotei părţii din dreptul de proprietate, cu titlu de sultă sau imobilul poate fi vândut prin licitaţie publică prin judecătoresc.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 6731 şi următ. C. proc. civ., art. 30 Codul familiei.
Pârâta BF a depus întâmpinare la dosar şi a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea cererii, obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată, iar în ce priveşte cererea reconvenţională, admiterea acesteia, constatarea calităţii de bun propriu a imobilului situat în Tîrgu-Mureş, str. 22 Decembrie 1989, nr. 23, ap. 8 înscris în CF col. nr. 3761, nr. top 2100/7/VIII, înscrierea în cartea funciară a imobilului bun propriu pe numele său, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării şi cererii reconvenţionale pârâta-reclamantă a arătat că reclamanta-pârâtă RVA Mureş SPPI în calitate de lichidator al SC Total Transport M Soare SRL a solicitat împărţirea imobilului mai sus menţionat, imobil proprietatea pârâţilor, împărţire care în timpul căsătoriei părţilor ar fi justificată de existenţa unei datorii personale a soţului pârât, având un caracter excepţional şi poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, doar pentru motive temeinice. În continuare a arătat că reclamanta-pârâtă nu a invocat motive care să justifice îndreptarea creditorului personal al unui a dintre soţi asupra unui bun din comunitate şi că valoarea bunului este cu mult mai mare decât cuantumul datoriei personale a soţului pârât şi excede nevoii de acoperire a creanţei, astfel că, nici prin această prismă cererea formulată nu este întemeiată.
De asemenea arată că imobilul din litigiu este bunul propriu al său, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 792 din 09.04.2003 la BNP Victor Onea. Preţul imobilului a fost de 13.000 euro din care 8.000 euro au fost achitaţi din banii proprii, iar diferenţa de 5000 euro a fost obţinută dintr-un credit de la BCR – Sucursala Mureş, credit în derulare.
Pârâta-reclamantă învederează că resursele financiare proprii au provenit din vânzarea unui imobil apartament cu 2 camere dobândit anterior căsătoriei, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 111/07.02.2001, precum şi din moştenirea tatălui pârâtei-reclamante. În continuare mai arată că din salariile lor nu aveau posibilitatea să economisească suma de 8.000 euro, în condiţiile în care nu au avut ca punct de plecare banii provenind din moştenirea după tată.
La termenul de judecată din data de 07.02.2008 reclamanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare şi la cererea reconvenţională solicitând respingerea susţinerilor din întâmpinare şi a cererii de constatarea calităţii de bun propriu a imobilului situat în Tîrgu-Mureş, str. 22 Decembrie 1989, nr. 23, ap.8, jud.Mureş, şi a înscrierii în cartea funciară a imobilului bun propriu al pârâtei.
În motivare a arătat că pârâta-reclamantă susţine că imobilul din litigiu este bun propriu al ei, motivând că preţul imobilului a fost de 13.000 euro din care 8.000 euro au fost achitaţi din banii proprii proveniţi din vânzarea unui imobil bun propriu al pârâtei-reclamante iar diferenţa de 5.000 euro a fost achitată dintr-un credit obţinut de la BCR, credit în derulare, cu menţiunea că pârâta mai beneficiază de ajutor financiar din partea rudelor, precum şi o moştenire după tatăl ei, afirmaţii pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate atât sub aspectul dovedirii veniturilor arătate, provenite din moştenire şi credite, cât şi sub aspectul dovedirii veniturilor soţului.
În drept am invocat dispoziţiile art. 30 şi 33 din Codul. fam, respectiv art. 493 alin.(1) şi art. 6731 Cod procedură civilă.
În dovedirea cererii de chemare în judecată reclamanta-pârâtă a solicitat instanţei şi instanţa a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, probei cu expertiza tehnică de specialitate – evaluare imobile (f.153-156, 212-213).
În dovedirea apărărilor efectuate şi a cererii reconvenţionale pârâta-reclamantă a solicitat instanţei şi instanţa a încuviinţat probei cu înscrisuri, a probei cu expertiza tehnica de specialitate precum şi a probei cu martori, fiind audiaţi martorii Reghian Viorel (f.144), Tinca Ioan (f.218) şi Gliga Nicolae (f. 219).
Analizând ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:
Pârâtul Baci Aurel şi pârâta-reclamantă BF s-au căsătorit în anul 1997 şi, după încheierea căsătoriei au locuit în apartamentul bun propriu al pârâtei-reclamante situat în Tîrgu-Mureş, str. Viitorului, nr. 7, ap. 14, jud. Mureş, până în anul 2001, când pârâta-reclamantă a vândut imobilul. În perioada 2001-2003 soţii au locuit în chirie în imobilul situat în Tîrgu-Mureş, str. 22 Decembrie 1989, nr. 23, ap. 8, jud. Mureş, imobil care, în anul 2003 a fost cumpărat de soţi. Aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinaţie de (apartament) situat în Tîrgu-Mureş, str. 22 Decembrie 1989, nr. 23, ap. 8, jud. Mureş, înscris în CF nr. 37618/VIII, nr. cad. 2100/7/VIII, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare 792/2003, autentificat la Biroul Notarului Public Victor Onea la data de 09.04.2003 (f.34). Instanţa reţine că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se menţionează expres şi neechivoc că imobilul este cumpărat la preţul şi în condiţiile stipulate în contract, ca bun comun.
În continuare, instanţa reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanta-pârâtă, în calitate de lichidator al S.C. Total Transport M Soare S.R.L., urmăreşte un drept de creanţă al societăţii comerciale amintite stabilit împotriva pârâtului BAS, şi, astfel, a solicitat instanţei, în calitate de creditor al unuia dintre soţi, să se dispună încetarea regimului juridic al coproprietăţii în devălmăşie a soţilor, în scopul determinării cotei părţi exclusive a pârâtului, astfel încât să poată fi începută împotriva acestuia executarea silită, caz care este reţinut ca fiind justificat pentru schimbarea regimului juridic al bunurilor comune ale soţilor, din devălmăşie în coproprietate pe cote-părţi, încă în timpul căsătoriei.
Instanţa reţine că prima operaţiune juridică pe care trebuie să o efectueze este aceea de a determina cotele-părţi abstracte ce revin fiecăruia dintre soţi din masa bunurilor asupra cărora soţii au un drept de coproprietate devălmaşă. Instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor, orice convenţie contrară fiind nulă, iar calitate de bun comun netrebuind să fie dovedită, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Codul familiei. În economia dispoziţiilor arătate, instanţa reţine că se instituie o prezumţie relativă că, în lipsa unor dovezii neîndoielnice în ce priveşte contribuţia efectivă a unui din soţi ca fiind superioară contribuţiei celuilalt soţ, toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soţi sunt bunuri comune, iar la data încetării regimului juridic al proprietăţii în devălmăşie a soţilor fiecare dintre soţi are dreptul la o cotă parte reprezentând jumătate din dreptul de proprietate.
Instanţa reţine că din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă că a fost răsunată prezumţia de egalitate a soţilor la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei. În consecinţă nu se poate pune problema stabilirii şi determinării unor cote diferenţiate între soţi. Astfel, în ceea ce priveşte veniturile din muncă ale fiecăruia dintre soţi în timpul căsătoriei, instanţa reţine că acestea au fost sensibil echivalente şi nefiind de natură a determina concluzia că soţi au avut o contribuţie financiară diferenţiată la cumpărarea imobilului în litigiu, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar – adeverinţe de ale soţilor (f. 43-45, 80-88). Deşi una din apărările pârâtei-reclamante a fost că în perioada în care părţile au locuit în apartamentul proprietatea pârâtei-reclamante şi când au cumpărat imobilul în litigiu pârâta-reclamantă BF a avut venituri salariale mai mari decât ale pârâtului BAS şi că nu se poate lua în calcul sumele pe care acesta le primea cu titlu de diurnă în timpul deplasărilor, totuşi instanţa reţine că şi sumele primate de acesta cu titlu de diurnă trebuie să fie luate în calcul deoarece ele sunt venituri prevăzute de lege şi care se acordă obligatoriu în situaţiile expres prevăzute de lege şi deoarece ele reprezintă o cheltuială pe care beneficiarul nu a făcut-o din veniturile sale salariale şi care, în lipsa diurnei, ar fi determinat o scădere a veniturilor echivalentă cu acele sume. În orice caz, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, veniturile pârâtului în timpul căsătoriei şi până la cumpărarea imobilului în litigiu au fost suficient de consistente pentru ca să nu poată fi presupusă o contribuţiei diferită a soţilor la eforturile financiare de ansamblu în căsătorie. Mai mult, nu trebuie desconsiderat nici argumentul adus de reclamanta-pârâtă conform căruia pârâtul a contribuit la veniturile şi sarcinile financiare ale familiei în mod considerabil, deoarece în perioada când au cumpărat imobilul în litigiu s-a stabilit prin sentinţa penală nr. 806/2005, pronunţată la data de 07.06.2005 în dosarul nr. 7271/2002 al Judecătoriei Tîrgu-Mureş, că pârâtul ar fi sustras în mod repetat sume de bani aparţinând societăţii comerciale arătate mai sus, echivalente cu aproximativ 12.000 Euro, sumă cvasi-echivalentă preţului plătit de părţi la cumpărarea imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte sumele pe care pârâta-reclamantă le-ar fi dobândit din vânzarea anterioară a unui bun instanţa reţine că această afirmaţie nu poate fi reţinută ca determinând o cotă parte superioară acesteia în raport cu cea a pârâtului deoarece nu a fost dovedit faptul că imobilul dobândit prin contactul de vânzare-cumpărare nr. 792/2003 înlocuieşte un bun transmis prim sau o sumă rezultată din devoluţiunea unei moşteniri, aşa cum prevede art. 31 alin. (1) lit. b) din Codul familiei. Astfel, deşi s-a afirmat că suma de 8000 Euro a provenit din vânzarea anterioară a unui bun proprietate exclusivă a pârâtei-reclamante, instanţa reţine că sunt întemeiate obiecţiunile reclamantei-pârâte potrivit cărora preţul vânzării anteriore echivala la data contractului aproximativ 2600 Euro, astfel că o diferenţă semnificativă nu este acoperită şi dovedită.
În ceea ce priveşte afirmaţia că suma de 5000 Euro, obţinută prin credit bancar, ar fi reprezentat o contribuţie decisivă a pârâtei-reclamante, instanţa reţine că nici aceasta nu poate fi reţinută deoarece reprezintă o datoriei comună a soţilor efectuată în timpul căsătoriei în scopul dobândirii unui bun comun, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Codul familiei.
În continuare, în ceea ce priveşte afirmaţia că pârâta-reclamantă a dobândit sume de bani din moştenire, instanţa reţine că este întemeiată obiecţiunea reclamantei-pârâte potrivit căreia din certificatul de moştenitor rezultă că bunurile care compuneau masa succesorale au revenit unei singure persoane, alta decât pârâta-reclamantă, fără obligaţia de a fio plătită sultă, astfel că nici aceste susţineri nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate.
În ceea ce priveşte sumele remise de rudele pârâtei-reclamante, instanţa constată că declaraţiile martorilor nu conţin elemente concludente cu privire la cuantumul acestora şi cu privire la cauza actului juridic încheiat între părţi. Astfel, sumele de bani au putut fi remise fie credendi causa, fie donandi causa, din ansamblu probelor administrate în cauză instanţa neputând reţine în mod neechivoc faptul că sumele de bani au reprezentat donaţii şi care, astfel, ar fi intrat în categoria bunurilor prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. b) din Codul familiei. Din contra, în mod rezonabil se poate prezuma (prezumţie simplă) faptul că părinţii au remis acele sume de bani ca sprijin material pentru soţi, în comun, iar nu ca donaţii (daruri manuale) în beneficiul exclusiv unuia dintre soţi, respectiv al pârâtei-reclamante.
În concluzie, ţinând seama de faptul că imobilul în litigiu a fost cumpărat de către soţi în timpul căsătoriei, el reprezintă un bun comun şi în niciun caz nu poate fi reţinut că ar reprezenta un bun exclusiv al pârâtei-reclamante în raport cu dispoziţiile art. 30 din Codul familiei.
În continuare, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 728 Cod civil, nimeni nu poate rămâne în indiviziune, aşa încât va face aplicarea dispoziţiilor art. 6735 şi 6739 Cod procedură civilă şi va dispune sistarea stării de coproprietate a pârâţilor-reclamanţi asupra bunuri în litigiu în valoare de 152.331 lei, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiunile formulate împotriva acestuia (f.153-156, 212-213).
În ce priveşte modalitatea de partajare a bunului instanţa statuează că modalitatea preferabilă de realizare a partajului este prin atribuirea în natură, în întregime, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil şi în posesie şi folosinţă exclusivă în favoarea pârâtei-reclamante, cu obligaţia pentru aceasta de a plătii valoarea cotei părţi cuvenite pârâtului cu titlu de sultă egalizatoare, în sumă de 76.165,5 lei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, având în vedere faptul că pârâtul şi pârâta-reclamantă au căzut în pretenţii, ţinând cont de faptul că le aparţine culpa procesuală în declanşarea procesului, instanţa îi va obliga pârâtul să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.516 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată, contravaloarea timbrului judiciar aplicat şi onorariul expertului.
