Angajarea raspunderii asiguratorului, pe tarâm contractual, nu reprezinta o cauza exoneratoare de raspundere civila a inculpatului, acestuia revenindu-i obligatia principala de reparare integrala a prejudiciului, în conditiile în care asiguratorul raspunde doar în limitele plafonului legal, potrivit art. 53 din Legea asigurarilor.
Prin sentinta penala nr. 1266/10.05.2011 pronuntata de Judecatoria Craiova în dosarul nr. 8324/215/2011, în temeiul art. 14 si art. 346 Cod de procedura penala, a fost admisa actiunea civila formulata de partea civila M. B., fiind obligat asiguratorul de raspundere civila S.C. A.R.A. S.A. la plata catre aceasta a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune materiale.
A fost admisa, în parte, actiunea civila formulata de partea civila M. C. si obligat asiguratorul de raspundere civila la plata catre aceasta a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost admisa actiunea civila formulata de partea civila Spitalul C. si obligat asiguratorul de raspundere civila la plata catre aceasta a sumei de 37.467,54 lei, reactualizata pâna la data platii efective a debitului, cu titlu de despagubiri civile.
A fost admisa actiunea civila formulata de partea civila Centrul Medical C. si obligat asiguratorul de raspundere civila, la plata catre aceasta a sumei de 9.045, 61 lei, cu titlu de despagubiri civile.
Pentru a pronunta aceasta sentinta penala, prima instanta a retinut urmatoarele:
Prin sentinta penala nr. 671/08.03.2011 a Judecatoriei Craiova a fost condamnat inculpatul O. I. B. pentru savârsirea infractiunii prevazute art. 184 alin. 2, 4 Cod penal.
În baza art. 347 raportat la art. 3201 alin. 5 Cod de procedura penala, au fost disjunse actiunile civile formulate de partile civile M. C., Spitalul C. si Centrul Medical C.
În fapt s-a retinut ca, în data de 05.04.2009, inculpatul O. I. B., în timp ce conducea autoturismul, a accidentat pe minorul M. C. în vârsta de 4 ani care, fara a se asigura, în fuga, s-a angajat în traversarea strazii prin loc nepermis.
În urma accidentului, partea vatamata M. C. a suferit mai multe leziuni ce au necesitat pentru vindecare un numar de 120 – 130 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de constatare medico legala.
În cauza s-a întocmit un raport de expertiza tehnica auto de catre Biroul Local de Expertize Judiciare Tehnice si Contabile din cadrul Tribunalului Dolj, stabilindu-se ca autoturismul condus de catre inculpat circula într-o zona în care limita de viteza era de 40 km/h, stabilita prin indicatoarele rutiere, cu 72 km/h, iar partea vatamata s-a angajat brusc traversarea strazii fara a se asigura.
Potrivit calculelor efectuate de expertul tehnic, daca inculpatul ar fi condus viteza de 40 km/h, impusa de indicatoarele rutiere, accidentul nu s-ar fi produs, întrucât autoturismul condus de inculpat s-ar fi oprit prin frânare cu 6 metri înainte de locul în care se afla partea vatamata.
În aceasta situatie, instanta a retinut ca producerea accidentului rutier s-a datorat culpei comune a inculpatului si partii vatamate.
În urma disjungerii, cauza a fost înregistrata pe rolul instantei sub nr. 8324/215/2011.
În aceasta cauza prima instanta a constatat ca partea vatamata M. C., prin reprezentantul legal M. B., s-a constituit parte civila în procesul penal cu echivalentul în lei a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale. De asemenea, M. B. s-a constituit parte civila în procesul penal cu suma de 10.000 lei, daune materiale, reprezentând cheltuielile efectuate cu tratamentul fiului sau minor, partea vatamata M. C..
Prim instanta a apreciat ca fata de pericolul social concret al faptei savârsite, de natura si împrejurarile comiterii acesteia, de numarul mare de zile de îngrijiri medicale, de numeroasele operatiile suferite, tinând seama de vârsta avuta la momentul accidentului de circulatie (4 ani) si timpul internarii în spital, partea vatamata M. C. a suferit un prejudiciu moral ce necesita reparatie baneasca, evaluat de instanta la suma de 400.000 lei. De asemenea, din declaratiile martorilor s-a retinut ca partea vatamata a ramas cu sechele în urma accidentului de circulatie, în sensul ca si în prezent aceasta are probleme de deplasare, schiopata si nu vorbeste.
În privinta daunelor materiale solicitate de partea civila M. B., din actele depuse la dosar, care atesta lungile perioade de spitalizare a partii vatamate, numeroasele deplasari la Bucuresti, în vederea efectuarii tratamentului medical si declaratiile martorilor audiati în cauza, care au aratat ca familia partii vatamate a cheltuit sume importante de bani cu ocazia spitalizarii si a recuperarii ulterioare a partii vatamate, prima instanta a apreciat ca în cauza s-a facut dovada efectuarii unor cheltuieli în cuantum de 20.000 lei, în legatura cu tratamentul partii vatamate Mihai Cenghiri.
Retinând însa culpa concurenta si egala a inculpatului si victimei în producerea accidentului, instanta a cenzurat întinderea acestor despagubiri banesti în limita a 1/2 din valoarea dovedita a daunelor suferite de partile civile.
A mai retinut prima instanta ca la momentul producerii accidentului autoturismul condus de inculpat era asigurat la S.C. A.R.A. S.A.
În legatura cu persoana care poate fi obligata la plata acestor despagubiri, instanta a retinut ca, potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr.136/1995, modificata prin OUG nr. 61/2005, aprobata prin Legea nr.283/7.10.2005 “în cazul stabilirii despagubirii prin hotarâre judecatoreasca, drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita împotriva asiguratorului de raspundere civila, în limitele obligatiei acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor raspunzatoare de producerea accidentului în calitate de intervenienti fortati”.
În aceste conditii, tinând cont si de dispozitiile art. 49 din aceeasi lege, potrivit carora asiguratorul acorda despagubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de autovehicule, prima instanta a apreciat ca la plata despagubirilor civile dovedite de partile civile trebuie obligat în mod direct asiguratorul de raspundere civila, în limitele obligatiei acestuia.
Prin urmare, constatând îndeplinite conditiile raspunderii civile delictuale, prima instanta, în temeiul art. 14 si 346 Cod de procedura penala, a admis actiunile civile formulate, obligând asiguratorul la plata de despagubiri civile, reprezentând daune morale si materiale, în cuantumul mai sus amintit.
*
Împotriva sus-mentionatei sentinte penale au declarat recurs Parchetul de pe lânga Judecatoria Craiova, partea civila M. C., prin reprezentant legal, asiguratorul de raspundere civila si inculpatul.
În recursul Ministerului Public si asiguratorului de raspundere civila s-a arata ca, în mod nelegal, prima instanta nu a dispus obligarea concomitenta a inculpatului la plata de despagubiri civile, în conditiile în care la baza raspunderii asiguratorului în procesul penal sta raspunderea civila delictuala a inculpatului pentru fapta proprie, reglementata prin dispozitiile art. 998-999 din vechiul Cod civil.
Prin urmare, întrucât cele doua forme de raspundere civila coexista în cadrul aceluiasi proces penal, se impune obligarea la despagubiri a inculpatului, alaturi de asigurator.
Analizând actele si lucrarile dosarului, Curtea a retinut urmatoarele:
Potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, privind asigurarile si reasigurarile în România, în cazul stabilirii despagubirii prin hotarâre judecatoreasca, drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita împotriva asiguratorului de raspundere civila, în limitele obligatiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor raspunzatoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienti fortati.
Facând trimitere la calitatea de intervenient fortat a persoanei raspunzatoare de producerea accidentului, s-a aratat ca textul de lege care permite valorificarea directa a dreptului victimei la despagubire împotriva asiguratorului de raspundere civila este aplicabil în materie procesual civila, o astfel de calitate fiind straina procesului penal, în care autorul infractiunii nu poate avea decât calitatea de învinuit sau inculpat, dupa caz.
Odata cu punerea în miscare a actiunii penale si, mai apoi, odata cu trimiterea sa în judecata, persoana raspunzatoare de producerea accidentului este parte în procesul penal si nu poate avea decât calitatea de inculpat, conform art. 23 din Codul de procedura penala, iar nu aceea de intervenient fortat.
În aceste împrejurari, având în vedere ca actiunea civila este alaturata actiunii penale în procesul penal, conform art. 14 alin. 2 Cod de procedura penala, angajarea raspunderii inculpatului este primordiala si conditioneaza angajarea raspunderii complementare a asiguratorului, actiunea civila în procesul penal având ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, conform art. 14 alin. 1 si art. 15 alin. 1 din Cod.
Ca atare, coexistenta unei raspunderi complementare si indirecte pentru fapta altuia, pe temei contractual, asa cum este raspunderea asiguratorului, nu exclude angajarea raspunderii civile a inculpatului, aceasta din urma constituind forma de raspundere principala, de natura delictuala, întemeiata pe dispozitiile art. 998-999 din vechiul Cod civil, potrivit carora “Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”.
Concluzia potrivit careia articolul 54 din Legea nr. 136/1995 este aplicabil doar în cazul actiunii civile exercitata la instanta civila s-a aratat ca este sustinuta fara echivoc si prin faptul ca textul de lege, în partea sa introductiva, face trimitere la stabilirea si efectuarea despagubirii conform art. 43 (în prezent abrogat) si art. 49 din lege, acest din urma text stipulând în mod expres ca “…asiguratorul acorda despagubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule si tramvaie, precum si pentru cheltuielile facute de asigurati în procesul civil”.
În consecinta, s-a precizat ca angajarea raspunderii asiguratorului, pe tarâm contractual, nu reprezinta o cauza exoneratoare de raspundere civila a inculpatului, acestuia revenindu-i obligatia principala de reparare integrala a prejudiciului, în conditiile în care asiguratorul raspunde doar în limitele plafonului legal, potrivit art. 53 din Legea asigurarilor.
În sustinerea celor de mai sus, s-a aratat ca articolul 50 din Legea nr. 136/1995 prevede, la rândul sau, ca despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri, indiferent de natura procesului derulat, ca fiind civil sau penal.
Mai mult, s-a aratat ca art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 prevede posibilitatea efectuarii platii de catre asigurator catre asigurat, în cazul în care acesta a despagubit victima, fapt ce întareste concluzia potrivit careia asiguratul, în afara sau în cadrul unui proces civil sau penal, poate efectua plata, în mod voluntar sau ca urmare a obligarii sale prin hotarâre judecatoreasca.
S-a retinut, asadar, ca în cadrul unui proces penal, nu este posibila angajarea raspunderii asiguratorului, fara a fi analizate si constatate, în prealabil, conditiile raspunderii civile delictuale în persoana inculpatului, acest fapt presupunând angajarea concomitenta a celor doua forme de raspundere, în caz contrar hotarârea pe latura civila nefiind opozabila inculpatului.
Doar astfel se asigura si conservarea dreptului de regres al asiguratorului, solutia contrara putând duce la rediscutarea întinderii despagubirilor în cazul unui nou proces civil, stiut fiind ca hotarârea definitiva a instantei penale nu are autoritate de lucru judecat în fata instantei civile decât cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savârsit-o si a vinovatiei acesteia, potrivit art. 22 alin. 1 Cod de procedura penala.
Aceasta concluzie s-a aratat ca reiese si din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 1/2005, în care se retine ca “în cazul producerii unui accident de circulatie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de obligatorie de raspundere civila, coexista raspunderea civila delictuala, bazata pe art. 998 din anteriorul Cod civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele pagubitoare, cu raspunderea contractuala a asiguratorului, întemeiata pe contractul de asigurare încheiat în conditiile reglementate prin Legea nr. 136/1995”.
Ca urmare, în cazul exercitarii actiunii civile la instanta penala, inculpatul urmeaza a raspunde alaturi de asigurator, astfel ca, în cazul în care constituirea de parte civila nu s-ar face si în contradictoriu cu inculpatul, conform art. 14 si 15 din Codul de procedura penala, actiunea civila urmeaza a fi adresata pe cale separata la instanta civila, potrivit art. 19 alin. 1 al aceluiasi cod.
Cât priveste interpretarea art. 55 alin. 1 din Legea nr.136/1995, conform caruia “despagubirile se platesc de catre asigurator persoanelor fizice sau juridice pagubite”, s-a aratat ca semnificatia sa este aceea de a stabili destinatia sumelor acordate cu acest titlu, iar nu aceea de a degreva pe asigurat de raspunderea pentru fapta proprie.
Legiuitorul a prevazut, astfel, ca plata despagubirilor se va face în mod nemijlocit persoanelor pagubite, îndrituite la acoperirea prejudiciului, iar nu beneficiarilor contractului de asigurare, deoarece dreptul la reparatie se naste în patrimoniul celor pagubiti, iar solutia contrara ar duce la o îmbogatire fara just temei în folosul asiguratilor.
De asemenea, s-a precizat ca exista si o a doua ratiune pentru care legiuitorul a optat pentru aceasta solutie, vointa lui fiind aceea de a pune la adapost persoana vatamata de concursul altor creditori ai autorului pagubei, fapt ce rezulta din prevederile art. 55 alin. 2 potrivit carora “despagubirile nu pot fi urmarite de creditorii asiguratului”.
Numai în situatia în care persoanele prejudiciate au fost despagubite de catre asigurati, sumele acordate cu acest titlu se achita celor din urma, întrucât au efectuat deja o plata si sunt îndreptatiti la recuperarea cheltuielilor efectuate, în virtutea contractului de asigurare, potrivit art. 55 alin. 3 din lege, cu conditia ca despagubirile sa nu fie recuperate conform art. 58.
S-a aratat si ca, prin Decizia în interesul legii nr. 3/2010 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie s-a statuat ca, în interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare si supraveghere a asigurarilor, în procesul penal Fondul de protectie a victimelor strazii are calitate de parte responsabila civilmente si poate fi obligat singur, nu în solidar cu inculpatul, la plata despagubirilor civile catre persoanele pagubite prin accidente de vehicule neasigurate.
Din dispozitivul si considerentele acestei decizii nu rezulta însa ca, în mod similar acestei forme de raspundere, asiguratorul urmeaza a fi obligat în mod exclusiv la plata despagubirilor în procesul penal, de vreme ce problemele de drept care au generat o practica neunitara au fost legate de calitatea procesuala a Fondului si de posibilitatea obligarii sale, în solidar cu inculpatul, la plata despagubirilor.
Din ansamblul considerentelor Deciziei în interesul legii nr. 3/2010, s-a retinut si ca posibilitatea obligarii Fondului la plata de despagubiri civile în solidar cu inculpatul se exclude, în raport cu prevederile art. 1041 din vechiul Cod civil, care prevedeau ca obligatia solidara nu se prezuma, ci ea trebuie stipulata expres si ca aceasta regula înceteaza numai atunci când obligatia solidara are loc de drept, în virtutea legii.
Cum în materia raspunderii civile delictuale izvorul obligatiei solidare este dat de dispozitiile art. 1003 din vechiul (potrivit carora “atunci când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despagubire”), solutia obligarii Fondului în solidar cu inculpatul la plata despagubirilor civile era în contradictie cu aceste prevederi, astfel ca Decizia în interesul legii nu face decât sa lamureasca acest aspect, fara a se rasfrânge asupra raspunderii civile a inculpatului, pentru fapta proprie, reglementata de art. 998-999 din Codul civil.
De altfel, s-a mai precizat ca, dispozitiile art. 3 alin. 4 din Normele privind Fondul de protectie a victimelor strazii, prevad ca Fondul va notifica persoanelor obligate la despagubire faptul ca a fost avizat pentru solutionarea cazului de dauna si, în masura în care acestea au despagubit efectiv persoanele pagubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de solutionare a dosarului, Fondul va înceta interventia.
Tot astfel s-a aratat ca, desi potrivit art. 11 alin. 1 din Norme, în caz de litigiu drepturile persoanelor pagubite se exercita împotriva Fondului, aceasta dispozitie îsi gaseste incidenta exclusiva în materie procesual civila, în procesul penal inculpatul urmând a raspunde la rândul sau, în conditiile art. 14 si 15 din Codul de procedura penala si art. 998-999 din Cod civil anterior. De altfel, alineatul 2 al art. 11 din Norme se refera la actiunile în justitie înaintate de persoanele prejudiciate împotriva celor raspunzatori de repararea prejudiciului, or, acest gen de actiuni exced sfera procesului penal, în care, actiunea penala având caracter oficial, este exercitata de catre procuror.
Mai mult, nu toate sumele reglementate prin aceste dispozitii pot forma obiect al despagubirii din partea Fondului, în acest sens fiind dispozitiile art. 5 din Norme, astfel încât, instituind în mod implicit raspunderea inculpatului cu privire la aceste categorii de daune, autorul reglementarii nu face decât sa dea eficienta prevederilor art. 998-999 Cod civil.
Prin urmare s-a aratat ca, solutionând actiunea civila în procesul penal, instanta penala are posibilitatea angajarii raspunderii civile a Fondului sau asiguratorului de raspundere civila, dupa caz, cu respectarea principiului disponibilitatii, fara ca raspunderea inculpatului pentru fapta proprie sa fie în vreun fel înlaturata.
Aceasta conceptie s-a precizat ca rezulta, de altfel, si din prevederile art. 2224 din noul Cod civil, care dispun ca drepturile tertelor persoane pagubite se exercita împotriva celor raspunzatori de producerea pagubei, prevederile conform carora asiguratorul poate fi chemat în judecata de persoanele pagubite, în limitele obligatiilor ce îi revin prin contractul de asigurare, fiind aplicabile doar în materie procesual civila.
În cele doua situatii evocate, tinând seama de specificul raporturilor juridice obligationale, s-a mentionat ca nu se poate sustine ideea solidaritatii pasive, obligatia de reparare a prejudiciului care incumba autorului faptei, careia i se alatura obligatia asiguratorului sau Fondului de a raspunde pentru fapta altuia, pe temei contractual sau în baza legii, în scop de protejare a victimei, având caracterul unor obligatii “in solidum”.
O astfel de solidaritate, sustinuta prin unele solutii din practica judiciara, nu poate avea la baza nici prezumtia de solidaritate a codebitorilor, specifica raporturilor comerciale, întrucât asigurarile de viata si de persoane nu constituie fapta de comert decât în ceea ce îl priveste pe asigurator, iar aceasta prezumtie “nu se aplica si la necomercianti pentru operatiuni care, încât îi priveste, nu sunt fapte de comert”, potrivit art. 42 alin. 3 din fostul Cod comercial.
Dimpotriva, avându-se în vedere ca potrivit anterior solidaritatea nu se prezuma (art. 1041), ori de câte ori într-un raport juridic obligational exista mai multi debitori îndatorati fiecare la plata integrala a datoriei, fara ca solidaritatea sa fie stipulata expres prin vointa partilor sau prevazuta într-un text de lege, obligatia este “in solidum” si nu solidara.
Obligatiile “in solidum” se aseamana cu solidaritatea pasiva prin faptul ca produc acelasi efect principal: îndatorirea fiecarui debitor de a plati datoria în întregime. Ele însa se deosebesc de obligatiile solidare cu pluralitate de debitori, deoarece nu produc efectele secundare ale acestora din urma, efecte ce rezulta din mandatul reciproc de reprezentare dintre codebitori în ce priveste actele de stingere sau micsorare a datoriei, conform art. 1056 din Codul civil anterior.
Din economia dispozitiilor Codului civil anterior si nu numai, s-a retinut ca existenta acestei categorii de obligatii nu poate fi contestata, datorita particularitatilor specifice, dintre care cea mai importanta si definitorie este aceea ca datoria nu se împarte între cel obligat “in solidum” si debitorul care a cauzat paguba prin propria sa fapta, fata de acesta din urma existând un drept de regres pentru întreaga plata efectuata creditorului.
Acest regres al debitorului nu va mai avea loc în baza solidaritatii, ci în temeiul art. 1108 pct. 3 din vechiul Codul civil, ce reglementeaza subrogarea de plin drept a aceluia care, fiind obligat cu altii, face plata.
Si în cazul contractului de asigurare, ale carui efecte se produc în cadrul unui proces penal, s-a retinut ca, obligatiile asiguratului si asiguratorului au natura unor obligatii “in solidum”, fie si in conditiile în care temeiul juridic al raspunderii este unul diferit.
Chiar daca raspunderea asiguratorului este grefata pe contractul de asigurare, iar raspunderea asiguratului are la baza faptul ilicit generator de prejudicii, aceasta nu exclude obligatia “in solidum”, câta vreme fiecare din debitori poate fi urmarit pentru acelasi întreg, fara ca la baza acestei obligatii sa existe o datorie unica între ei sau sa stea reprezentarea mutuala fata de creditor.
Cu alte cuvinte, s-a aratat ca aceasta situatie juridica este caracterizata prin existenta unei pluralitati de legaturi de sine statatoare, din punct de vedere pasiv, care au o natura si o întindere deosebita, iar din punct de vedere activ prin existenta unei singure creante, care îndreptateste pretentia la plata întregului, adica exact ceea ce contureaza profilul obligatiei “in solidum”.
Plecând de la cele sustinute mai sus, s-a concluzionat ca obligatia persoanei raspunzatoare pentru fapta asiguratului este o obligatie “in solidum”, deoarece priveste fapta altuia, si nicidecum fapta proprie, iar ea nu poate fi solidara în lipsa unui text de lege care s-o prevada expres.
Totodata, s-a argumentat ca, spre deosebire de datoriile codebitorilor solidari, care, indiferent de numarul lor, se nasc dintr-o singura sursa, datoriile codebitorilor obligati “in solidum” se nasc din surse diferite, respectiv fapta prejudiciabila a autorului si contractul de asigurare.
Efectul principal al obligatiei “in solidum” se produce si în cazul de fata, în sensul ca, dat fiind caracterul distinct al raporturilor juridice dintre asigurat, pe de o parte, si asigurator si autorul faptei ilicite, asiguratorul care a facut plata integral va putea recupera tot ce a platit de la autorul faptei ilicite, fara a i se putea opune divizarea creantei, ca o consecinta a subrogarii în drepturile creditorului, în conditiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 si art. 2210 din noul Cod civil.
În raport de considerentele mai sus amintite, criticile exprimate în recursurile Ministerului Public si asiguratorului de raspundere civila s-au retinut ca întemeiate, sens în care inculpatului a fost obligat la plata despagubirilor civile, alaturi de asigurator, acesta din urma în limitele plafonului legal.
8
