Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 1229 R din 26 mai 2010Prin cererea înregistrată la Judecătoria Baia Mare, reclamanta minoră V.R.L. prin reprezentantul ei legal V.M.E., a solicitat acordarea compensaţiei financiare în temeiul Legii nr. 211 2004.Prin sentinţa civilă nr. 204 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Maramureş, s-a admis excepţia tardivităţii şi în consecinţă, a fost respinsă ca tardivă cererea de compensaţie financiară formulată de reclamanta V.M.E. în calitate de reprezentată legală a minorei V.R.L..Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 211 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor, în cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensaţia financiară poate fi acordată victimei numai dacă aceasta a formulat o cerere în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa penală a pronunţat condamnarea sau achitarea în situaţiile prevăzute de art.10 alin. (1) lit.d) şi e) din Codul de procedură penală şi a acordat despăgubiri civile ori a pronunţat achitarea în cazul prevăzut la art.10 alin. (1) lit.c) C.pr.pen., sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art.10 alin. (1) lit.g) şi i1 C.pr.pen.Sentinţa penală nr. 94 din 22.02.2007 a Tribunalului Maramureş a rămas definitivă la data de 19.10.2007, prin decizia nr.4878 din 19.10.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Cererea de acordare a compensaţiei financiare a fost înregistrată la data de 4.02.2009, cu depăşirea termenului de un an reglementat de art. 24 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 211 2004.În această situaţie, tribunalul a apreciat că termenul de un an prevăzut de lege este un termen legal imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai formula cerere de compensaţie financiară.Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta V.R.L. prin reprezentantul ei legal, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii introductive de instanţă.În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 24 lit.c) din Legea nr. 211 2004, reducându-şi rolul activ la o simplă operaţiune matematică, de a calcula termenul de un an de la data rămânerii definitive a titlului executoriu.
Conform metodei logice, norma de drept trebuie interpretată în sensul aplicării ei, or dispoziţia din art. 24 lit.c) din Legea nr. 211 2004, prevede tocmai situaţia ignorată de prima instanţă şi anume calculul termenului de un an de la data când făptuitorul este insolvabil sau a dispărut.În speţă sunt îndeplinite ambele condiţii prevăzute de art. 24 lit.c) din Legea nr. 211 2004: insolvabilitatea şi dispariţia făptuitorului.Calcularea termenului de un an de la data rămânerii definitive a sentinţei, fără a lua în considerare demersurile pe care le efectuează creditorul în vederea recuperării sumelor prin silită, îl aduce pe acesta în situaţia fortuită de a fi nevoit să pună în executare sentinţa în termen de un an şi nu de 3 ani cât prevede art. 3715 C.pr.civ., or legiuitorul a prevăzut tocmai posibilitatea de a se depune cererea de compensaţie financiară în termen de un an de la data constatării insolvabilităţii făptuitorilor, pentru a nu se îngrădi accesul la justiţie.Recurenta a mai arătat că a învederat primei instanţe că ştia doar de termenul de 3 ani pentru solicitarea daunelor, cu obligativitatea constatării insolvabilităţii pârâţilor de către judecătoresc.Recursul este nefondat.Reclamanta minoră V.R.L., este fiica defunctului V.E., decedat la data de 12.04.2005, ca urmare a săvârşirii asupra acestuia a infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte prevăzute de art.183 C.pen., comise de inculpaţii D.O., C.D.A. şi B.B.E., care au fost condamnaţi la închisoare prin sentinţa penală nr. 94 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Maramureş, rămasă irevocabilă prin decizia nr.4878 din 19 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Pentru executarea sumei la care au fost obligaţi inculpaţii să le plătească părţii civile V.R.L., aceasta s-a adresat executorului judecătoresc, care la data de 28.01.2009 i-a comunicat următoarele: D.O. nu deţine bunuri, disponibil bănesc în conturi bancare şi venituri urmăribile, fiind plecat în Spania; B.B.E. a achitat la data de 6.11.2008 suma de 350 lei, dar nu deţine bunuri, disponibil bănesc în conturi bancare şi venituri urmăribile; C.D.A. nu deţine bunuri, disponibil bănesc în conturi bancare şi venituri urmăribile, fiind plecat în Anglia.În această situaţie, reclamanta s-a adresat Tribunalului Maramureş, pentru a i se acorda compensaţia financiară în temeiul art. 21 din Legea nr. 211 2004. Potrivit art. 24 alin. (1) lit.a) şi c) din Legea nr. 211 2004, în cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensaţia financiară poate fi acordată victimei, dacă aceasta a formulat cerere de compensaţie financiară în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa penală a pronunţat condamnarea.
Observând că întrucât reclamanta s-a adresat mai întâi executorului judecătoresc pentru executarea silită a inculpaţilor, după care executorul a constatat că debitorii sunt insolvabili, iar atunci când reclamanta s-a adresat instanţei pentru acordarea compensaţiei financiare expirase termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, curtea prin încheierea din 17.06.2009, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) din Legea nr. 211 2004.Prin decizia nr. 384 din 13 aprilie 2010, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 211 2004, reţinând că dreptul de a solicita compensaţii financiare nu se confundă cu executarea unei hotărâri judecătoreşti, întrucât acesta este instituit ca un beneficiu acordat de către stat şi care are drept fundament principiul echităţii şi solidarităţii sociale; în scopul prevenirii unor eventuale abuzuri sau limitării unor efecte perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile, el poate fi exercitat numai într-un climat de ordine juridică prestabilită. În plus, exigenţele de genul celor contestate în prezenţa excepţie nu neagă dreptul în sine, dar absolutizarea exercitării lui poate avea drept consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură.Curtea Constituţională a făcut trimitere în considerentele deciziei sale la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în legătură cu dreptul de acces la justiţie, în Cauza Z. şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale, poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia din drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut” şi că acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni”.
Aşadar, cererea de compensaţie financiară trebuie depusă înăuntrul termenului de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, prevăzut de legea specială, iar nu de la data când s-a constatat că făptuitorul este insolvabil, sau în termenul comun de trei ani prevăzut de art. 6 din Decretul nr.167 1958.Reclamanta nu a formulat nici o cerere de repunere în termen, potrivit art. 103 C.pr.civ. Prin urmare, ţinând cont şi de statuările Curţii Constituţionale, în mod legal prima instanţă a respins cererea de compensaţie financiară, ca fiind tardivă.Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct.9, art. 3041 şi art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge recursul, ca nefondat.
