Potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.
în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 360/2002, începând cu data de 23 august
2002, poliţiştii sunt funcţionari publici civili, având grade profesionale, nu şi grade militare.
Pierderea calităţii de militar de către inculpaţi, în baza dispoziţiilor legale menţionate, nu atrage şi necompetenţa instanţelor militare de ajudeca infracţiunile săvârşite de aceştia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia nr. 2393 din 4 decembrie 2002)
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 436/2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus, printre altele, şi prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor
C. Gh. şi P. L. cu 30 zile, de la 6 noiembrie 2002 ia 5 decembrie 2002.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere că temeiurile care au stat la baza luării
măsurii arestării preventive nu s-au modificat, iar aceasta serveşte la buna desfăşurare a procesului penal.
împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii C. Gh. şi P. L.
Prin decizia penală nr. 336/28 noiembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti, cu majoritate, a admis excepţia de necompetenţă a Curţii Militare de Apel şi a declinat competenţa soluţionării recursurilor declarate de plt. adj. pol. C. Gh. şi plt. maj. P. L. împotriva încheierii din 30 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Curtea Militară de Apel a avut în vedere următoarele:
Potrivit art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/24 iunie
2002, intrată în vigoare la 24 august 2002, competenţa „dea judeca în fond infracţiunile săvârşite de poliţişti” revine instanţelor civile, respectiv tribunalelor pentru infracţiunile săvârşite de agenţii de poliţie şi curţilor de apel pentru cele săvârşite de ofiţerii de poliţie până la gradul de comisar-şef inclusiv.
Fiind o normă de procedură penală este de strictă interpretare şi de imediată aplicabilitate. Prin urmare, cu începere din 24 august 2002, indiferent de data comiterii infracţiunii ori de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat sau şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor, acesta va fi judecat de instanţele civile.
Din economia acestui text rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, instanţele militare -în ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea Militară de Apel – nu mai pot judeca decât apelurile şi/sau recursurile exclusiv în cauzele în care a fost pronunţată o hotărâre în pmă instanţă înainte de 24 august 2002.
Curtea Militară de Apel nu este competentă să judece cauza în considerarea dispoziţiilor art. 40 alin. 1 C. pr. pen.
Potrivit acestui text de lege, „când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate”.
Raţiunea instituirii art. 40 alin. 1 C. pr. pen. a fost aceea că inculpatul care pierde calitatea „personală11 ce atrage la „momentul prezent” competenţa unei anumite instanţe (trece în rezervă etc.) să fie judecat în continuare de acea instanţă.
Or, în cauza supusă judecăţii situaţia premisă -pierderea de către persoana trimisă în judecată (ut singuli) a calităţii – nu se verifică. Cea care a pierdut competenţa de a judeca poliţiştii (jurisdicţia asupra poliţiştilor, respectiv dreptul de a decide în conformitate cu legile penale asupra conflictelor de drept penal în care inculpaţii sunt poliţişti) este instanţa militară.
Pierzându-se de către instanţa militară competenţa funcţională, nu poate fi păstrată
competenţa personală care este subsecventă celei dintâi.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul 3386/2002.
Examinând actele şi lucrările de la dosarul cauzei, Curtea constată că, în speţă, competenţa soluţionării recursurilor declarate de cei doi inculpaţi aparţine Curţii Militare de Apel Bucureşti, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare: în cauză inculpaţii C. Gh. (plutonier adjutant, la data săvârşirii faptelor, respectiv 8 august 2002 şi P. L. (plutonier major, la data săvârşirii faptelor) au fost trimişi în judecată, la data de 28 august 2002, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., fiind învestit cu soluţionarea cauzei, în primă instanţă, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
într-adevăr, potrivit art. 1 din Legea nr. 360/2002, începând cu data de 23 august 2002, poliţiştii sunt funcţionari publici civili, având grade profesionale (şi nu militare).
în cauză, însă, „pierderea11 calităţii de militar de către inculpaţi, în baza dispoziţiilor legale, nu atrage şi necompetenţa instanţelor militare de a judeca infracţiunile săvârşite de aceştia anterior intrării în vigoare a Legii 360/2002.
Potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen. (care nu a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 360/2002), când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.
în speţă, competenţa, după calitatea persoanei aparţine instanţelor militare, chiar dacă inculpaţii nu mai au calitatea de militar, elementul determinant fiind data săvârşirii infracţiunii şi nu pierderea, ulterioară, a calităţii de militar.
De altfel, calitatea persoanei (militar, la data săvârşirii faptei), determină şi competenţa materială, care aparţine instanţelor militare, în speţă Curtea Militară de Apel.
Având în vedere că în cauză primează competenţa după calitatea persoanei, Curtea constată că, în cauză, competenţa soluţionării recursurilor declarate de inculpaţi aparţine Curţii Militare de Apel.
Se apreciază că şi după materie competenţa aparţine tot Curţii Militare, care potrivit art. 28/2 pct. 3, ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege, respectiv, recursurile la încheierile privitoare la starea de libertate (de altfel, Curtea apreciază că o instanţă civilă, chiar superioară în grad, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nu poate controla temeinicia şi legalitatea, unei hotărâri pronunţate de o instanţă militară).
Pe cale de consecinţă, constatând că în cauză competenţa după calitatea persoanei şi după materie, aparţine Curţii Militare de Apel Bucureşti, conform art. 42 C. pr. pen., ea declină competenţa soluţionării recursurilor declarate de inculpaţi în favoarea acestei instanţe.
Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, conform art. 43 alin. 2 C. pr. pen. va sesiza Curtea Supremă de Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
NOTĂ
Prin decizia penală nr. 5421/6.12.2002 a C.S.J. s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea Militară de Apel şi Curtea de Apel Bucureşti, stabilindu-se competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de inculpaţi în favoarea Curţii Militare de Apel.
Existenţa unei anumite calităţi a făptuitorului la momentul săvârşirii infracţiunii, cum este şi aceea de militar, determină o competenţă specială a organelor judiciare, respectiv competenţa personală.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/24.06.2002, poliţistul era considerat militar, astfel încât competenţa de urmărire şi de judecare a infracţiunilor săvârşite de acesta era una personală, determinată de calitatea sa de militar, aparţinând organelor de urmărire penală şi instanţelor militare.
Art. 1 din Legea nr. 360/2002 stabileşte că poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special.
Aşadar, prin efectul legii, poliţistul a pierdut calitatea de militar. Din aceste considerente, constatând că nu mai exista acea calitate care atrăgea în cazul poliţiştilor competenţa organelor judiciare militare, legiuitorul a stabilit în art. 64 din lege, competenţa parchetelor, respectiv instanţelor civile de a urmări şi judeca infracţiunile săvârşite de poliţişti (cu excepţia celor contra siguranţei statului, care, conform art. 64 alin. ultim rămân în competenţa procurorilor militari, respectiv a instanţelor militare).
Totuşi, chiar şi aşa, în cazul poliţiştilor avem de-a face în continuare cu o competenţă personală, însă nu în funcţie de calitatea de militar, ci în funcţie de gradele profesionale ale acestora, astfel cum ele au fost stabilite în art. 14 din lege, căci în cadrul organelor judiciare civile competenţa este determinată de gradul profesional al făptuitorului.
Dacă pentru faptele săvârşite după intrarea în vigoare a legii nu există controverse în legătură cu competenţa organelor judiciare care urmăresc şi judecă infracţiunile săvârşite de poliţişti, nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa faptelor săvârşite anterior intrării în vigoare a legii, aşadar în perioada în care aceştia aveau calitatea de militar.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr. 360/2002 nu cuprinde norme procedurale tranzitorii, neprecizând aşadar ce se întâmplă, din punctul de vedere al competenţei organelor judiciare, cu cauzele referitoare la infracţiuni săvârşite de poliţişti, ca militari.
Este adevărat că principul aplicării imediate a legii procesual penale presupune ca toate activităţile procesuale să se realizeze în conformitate cu legea în vigoare la momentul efectuării actului, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau legii noi.
Dacă în ceea ce priveşte competenţa materială, lipsa unor dispoziţii tranzitorii determină aplicarea imediată a legii noi (cu consecinţa declinării competenţei în favoarea organelor judiciare devenite competente potrivit acestei legi), nu acelaşi lucru se poate afirma în cazul competenţei după calitatea persoanei.
Potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., în cazul în care competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, dispoziţie care, conform art. 45 alin. 1 C. pr. pen., se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
Pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii poate avea loc prin manifestarea de voinţă a persoanei în cauză (de ex., demisionând din funcţia ce atrage competenţa personală) sau în alt mod, inclusiv, cum este situaţia poliţiştilor deveniţi funcţionari civili, prin efectul legii.
Ceea ce determină aşadar competenţa personală a organelor judiciare este calitatea făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât pierderea acestei calităţi, ulterior acestui moment şi indiferent pe ce cale, nu afectează competenţa organelor judiciare, care rămâne dobândită.
Fiind o regulă cu caracter general, ea îşi va găsi aplicare ori de câte ori în actele normative nou-adoptate nu vor fi inserate dispoziţii derogatorii, care echivalează practic cu norme tranzitorii. Altfel spus, în cazul schimbării competenţei determinate de calitatea persoanei, cum este şi speţa analizată, nu este necesară existenţa unor norme tranzitorii decât în măsura în care legiuitorul a dorit să deroge de la regula generală înscrisă în art. 40 alin. 1 C. pr. pen.
In consecinţă, cum în cuprinsul Legii nr. 360/2002 nu există norme tranzitorii, rezultă că îşi găsesc deplină aplicabilitate dispoziţiile art. 40 alin. 1 C. pr. pen., ceea ce înseamnă că în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a legii, fiind vorba despre o competenţă personală, organele judiciare militare vor fi competente să urmărească şi să judece (inclusiv să se pronunţe asupra stării de arest a inculpaţilor) aceste infracţiuni.
în speţa prezentată, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de inculpaţi aparţinea instanţei militare şi din alt punct de vedere, sesizat şi analizat în finalul deciziei.
Apreciind că nu este competentă să judece recursurile declarate de inculpaţi, Curtea Militară de Apel şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, fără a observa un principiu care, fără a fi proclamat expres în Codul de procedură penală, rezultă din analiza modului în care a fost reglementată competenţa organelor judiciare după materie: instanţele civile nu pot cenzura hotărârile instanţelor militare, şi viceversa (cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, care judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă sau în apel de către Curţile Militare de Apel).
Or, în speţă, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Curtea Militară de Apel a stabilit implicit că o instanţă civilă este competentă să cenzureze o hotărâre a unei instanţe militare (încheierea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti), lucru inadmisibil.
Potrivit art. 385^15 alin 1 pct. 2 lit. c) C. pr. pen., instanţa de recurs admite recursul, casând hotărârea atacată şi dispune rejudecarea de către instanţa competentă, atunci când casarea se impune pentru caz de necompetenţă.
Apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 instanţele militare nu se mai pot pronunţa în cauzele privind pe inculpaţi poliţişti (decât în apel sau recurs, în măsura în care a fost pronunţată, anterior acestui moment, o hotărâre în primă instanţă), Curtea Militară de Apel trebuia să fie consecventă propriei opinii şi, pe cale de consecinţă, să observe că nici prima instanţă, respectiv Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, nu mai era competentă să se pronunţe în cauză asupra prelungirii arestării preventive a inculpaţilor.
în consecinţă, văzând textul legal sus-menţionat, soluţia care s-ar fi impus era admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, respectiv Tribunalul Bucureşti, urmând ca ulterior, într-un eventual recurs declarat împotriva noii încheieri, Curtea de Apel Bucureşti să se pronunţe în cauză (cenzurând, de această dată, o încheiere pronunţată de o instanţă civilă).
