Pentru existenţa complicităţii, se cer a fi îndeplinite sub aspect obiectiv trei condiţii: săvârşirea de către a unei fapte prevăzute de legea penală; săvârşirea de către complice a unor acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei, acte de sprijinire ce se pot circumscrie fie complicităţii materiale, fie celei morale; activitatea complicelui să fi servit efectiv la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. În ceea ce priveşte această condiţie, doctrina penală română este fermă pe poziţia că orice contribuţie a participantului complice trebuie să se înscrie în antecedenţa cauzală a producerii rezultatului, aşadar, să reprezinte o condiţie sine qua non a producerii rezultatului.
Prin punerea la dispoziţia autorului, conducător auto, a dovezii de circulaţie eliberată fraudulos de către coinculpat, completată cu date nereale după dictarea acestuia de către autor, urmată de folosirea efectivă de către acesta din urmă, se înscrie în raportul de cauzalitate al infracţiunii executate de către autor, coinculpatul prevăzănd rezultatul socialmente periculos al acestei fapte şi că autorul va folosi înscrisul astfel eliberat, fapta sa îmbrăcând astfel forma complicităţii.
Decizia penală nr. 126/A/02.12.2008
Decizia penală nr. 126/A/02.12.2008
Prin sentinţa penală nr.244 din 23 aprilie 2008 a Tribunalului Maramureş sa dispus condamnarea inculpaţilor:
1.N.Gh.S săvîrşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 al 1 C.pen., cu aplic. art. 74 lit.a,c, art.76 lit.e C.pen. la pedeapsa de
1.000 lei amendă.
În temeiul art.81 şi 82 C.pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 1 an şi s-a atras atenţia asupra prev. C.pen.
În temeiul art.11 pct 2 lit a, art.10 lit. a C.proc.pen. a fost achitat inculpatul N.G.S. pentru complicitate la infracţiunea de uz de fals prev. de art. 26 rap. la art. 291 teza I C.pen.
2.F.A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
-fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 al 1 C.pen. la pedeapsa de 3 luni închisoare;
-uz de fals prev. de art. 291 teza I C.pen. la pedeapsa de 3 luni închisoare;
În temeiul art.33 lit a, 34 lit b C.pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 luni închisoare.
În temeiul art. 81 şi 82 C.pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni şi s-a atras atenţia asupra prev. art.83 C.pen.
S-a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat aflat la fila 49 din dosarul de urmărire penală.
S-a dispus restituirea către Postul de Poliţie Comunal Săcălăşeni a carnetului cu dovezi de circulaţie înregistrat la poziţia nr.57/2007 din registrul mijloacelor de probă al instanţei.
În temeiul art. 191 C.proc.pen. au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului cîte 500 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
În seara de 18.12.2004, în jurul orelor 22—, inculpatul F.A.C., conducând pe DJ 182B autoturismul proprietate personală în localitatea Săcălăşeni, a intrat în coliziune cu un alt autovehicul condus regulamentar de numita I.E.M. Cu ocazia cercetărilor efectuate s-a stabilit că inculpatul a condus acel autovehicul după ce a consumat băuturi alcoolice, având o alcoolemie de 0,95 grame/litru alcool pur în sânge.
Inculpatul N.Gh.S., care avea calitatea de agent şef adjunct de poliţie, fiind locţiitorul şefului Postului de Poliţie din comuna Săcălăşeni, a fost prezent la cercetarea locului faptei în cazul accidentului, însă cercetarea efectivă a fost efectuată de lucrătorii de la Serviciul Circulaţiei de la I.P.J. Maramureş şi şeful Postului de Poliţie Săcălăşeni, agentul şef principal M.Gh.
8
Constatându-se alcoolemia precizată, agentul şef M.Gh. a reţinut permisul de conducere al inculpatului F.A.C., eliberându-i o dovadă înlocuitoare a permisului seria AT nr.0228006 la data de 19.12.2004, cu menţiunea „fără valabilitate”, specificându-se pe acel act „am luat la cunoştinţă că nu mai am voie să conduc auto pe drumurile publice; am primit exemplarul 1”, specificare semnată de inculpatul F.A.C.
Inculpatul F.A.C. era conducător auto profesionist, având categoriile de conducere B+E şi C+E şi, deşi cunoştea faptul că nu mai are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice, l-a contactat pe inculpatul N.Gh.S., solicitându-i să-i elibereze o altă dovadă, întrucât intenţiona să se angajeze în calitate de conducător auto într-o carieră.
Iniţial, inculpatul N.Gh.S. a refuzat, explicând că acest lucru nu este posibil, întrucât inculpatul F.A.C. era cercetat pentru comiterea infracţiunilor prev. de art.79 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 şi art.184 C.penal. În perioada imediat următoare producerii accidentului a fost însă abordat de mai multe ori de inculpatul F.A.C. şi la insistenţele acestuia, a acceptat să-i elibereze dovada cerută, pentru a-l ajuta la găsirea unui loc de muncă.
Ca urmare, la finele anului 2004, la sediul Postului de Poliţie din comuna Săcălăşeni, judeţul Maramureş, inculpatul N.Gh.S. a desprins din carnetul cu dovezi de circulaţie care era la dispoziţia lucrătorilor de poliţie de la această unitate, imprimatul de la penultima filă cu seria AT nr.0228049, explicându-i coinculpatului F.A.C. modalitatea de completare, respectiv să copieze de pe dovada anterioară ce i-a fost eliberată de agentul M.Gh.
Inculpatul F.A.C. a completat dovada respectivă conform indicaţiilor coinculpatului, menţionând data de 19.12.2004 şi precizarea „până la soluţionarea definitivă a cauzei”. La rubrica agent constatator s-a trecut „aSp P.Gh.” (fostul şef al Postului de Poliţie Săcălăşeni) şi o semnătură indescifrabilă, efectuată afirmativ de către inculpatul N.Gh.S.. Cert este că inculpatul N.Gh.S. a ştampilat cu ştampila postului de poliţie dovada astfel completată şi a eliberat-o inculpatului F.A.C., atenţionându-l să nu o folosească în ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile publice, ci doar la locul de muncă.
Inculpatul F.A.C. s-a angajat la o societate comercială şi, în această calitate, a condus pe drumurile publice autospeciala cu nr.B-87725/09-10, iar în noaptea de 20/21.02.2006 a fost implicat într-un accident de circulaţie pe raza judeţului Gorj, în apropiere de localitatea Tg. Cărbuneşti. Cu ocazia cercetării acestui accident, inculpatul F.A.C. a prezentat organelor de poliţie dovada pe care a obţinut-o de la coinculpatul N.Gh.S.
Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr.113.041/16.09.2007, scrisul de mână care completează rubricile dovezii cu seria AT nr.0228049 din
19.12.2004 întocmită pe numele F.A.C. a fost efectuat de către F.A.C., iar semnătura depusă pe dovadă nu prezintă caracteristici de asemănare cu semnăturile numiţilor N.Gh.S. şi F.A.C. (filele 51-55 dosar urmărire penală).
În drept, fapta inculpaţilor N.Gh.S. şi F.A.C. care împreună au falsificat un înscris oficial (dovada de circulaţie) prin contrafacerea scrierii şi subscrierii, respectiv plăsmuirea înscrisului şi alterarea astfel a adevărului, de natură să producă consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art.288 alin.1 C.penal.
Fapta inculpatului F.A.C. de a folosi înscrisul falsificat cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiunea de uz de fals prev. de art.291 teza I C.penal.
9
9
Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.Gh.S. şi pentru complicitate la infracţiunea de uz de fals prev. de art. 26 raportat la art. 291 teza I C.pen., reţinându-se că a ajutat ca înscrisul falsificat să se folosească în faţa organelor de poliţie în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Potrivit dispoziţiilor art. 291 C.pen. acţiunea constitutivă a uzului de fals constă în „folosirea” unui înscris falsificat, folosire ce include orice procedeu de punere în valoare a înscrisului, respectiv de a-l înfăţişa, a-l prezenta, a-l invoca.
Pe de altă parte, complicitatea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, presupune o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate, respectiv acte de înlesnire sau ajutor la săvârşirea acesteia.
Or, din elementele de fapt ale cauzei rezultă că activitatea inculpatului N.Gh.S. s-a rezumat la falsificarea înscrisului, acţiunea sa circumscriindu-se elementelor constitutive ale infracţiunii de fals, iar ulterior nu a mai comis acte care să poată fi apreciate ca şi complicitate la uzul de fals.
Falsul şi uzul de fals sunt infracţiuni cu caracter autonom, de unde rezultă că falsul s-a consumat în momentul plăsmuirii înscrisului şi independent de folosirea ulterioară a acestui înscris, astfel că fapta inculpatului N.Gh.S. de a falsifica un înscris nu poate avea şi semnificaţia unui ajutor la folosirea înscrisului, în lipsa altor elemente de fapt de complicitate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.11 pct.2 lit.a, art.10 lit.a C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului N.Gh.S. pentru complicitate la infracţiunea de uz de fals prev. de art.26 raportat la art.291 teza I C.penal.
Inculpatul N.Gh.S., prin apărător, a solicitat achitarea pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, în baza dispoziţiilor art.11 pct.2 lit. a, art.10 lit. d C.proc.pen. susţinând că falsificarea dovezii a avut loc în decembrie 2005 şi în contextul în care inculpatul F.A.C. i-a adus la cunoştinţă că expertiza privind calculul retroactiv al alcoolemiei a stabilit o alcoolemie sub limita legală. În această situaţie falsul nu era de natură să producă consecinţe juridice.
Din toate declaraţiile date de ambii inculpaţi în faza de urmărire penală rezultă că plăsmuirea dovezii de circulaţie a avut loc la scurt timp după producerea evenimentului rutier din data de 18.12.2004, respectiv la o săptămână, două săptămâni. Împrejurarea invocată în dovedirea susţinerii că faptele s-au comis în decembrie 2005, respectiv că inculpatul F.A.C. a fost internat în spital în perioada 18-21.12.2004 nu poate fi reţinută, având în vedere durata scurtă a internării, ceea ce nu exclude comiterea faptelor în perioada următoare externării.
Pe de altă parte, chiar dacă falsificarea înscrisului ar fi avut loc în decembrie 2005, înscrisul era de natură să genereze consecinţe juridice şi să aibă astfel semnificaţie juridică. Aceasta deoarece, în pofida concluziilor expertizei medico-legale privind calculul retroactiv al alcoolemiei, fapta dedusă judecăţii şi care a atras reţinerea permisului de conducere şi eliberarea dovezii fără valabilitate nu era judecată definitiv la acea dată. N.Gh.S. de achitare pentru infracţiunea prev. de art.288 alin.1 C.pen. nu a fost primită.
Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi inculpatul N.Gh.S.
Prin motivele de apel scrise şi orale, parchetul a solicitat desfiinţarea sentinţei tribunalului şi pronunţând o nouă hotărâre pe fond, condamnarea inculpatului N.Gh.S. şi pentru complicitate la infracţiunea de uz de fals prev. de art.26 C.pen. rap. la art. 291 teza I C.pen. întrucât sunt întrunite sub aspect obiectiv şi subiectiv şi elementele acestei infracţiuni deduse judecăţii, soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă fiind astfel nelegală şi netemeinică.
10
Apărătorul ales al inculpatului N.Gh.S., prin apelul promovat, a solicitat curţii desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună achitarea clientului său de sub învinuirea comiterii ambelor infracţiuni în temeiul art.10 lit. d şi art.11 pct. 2 lit. a C.proc.pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale şi nici cele ale complicităţii la infracţiunea de uz de fals.
Curtea examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Cu privire la apelul parchetului:
Dispoziţiile art. 63 alin.3 C.proc.pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.
Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa trebuie să reţină şi să aprecieze numai acele probe care reflectă adevărul ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Pentru a dispune achitarea inculpatului N.Gh.S. sub aspectul complicităţii la infracţiunea de uz de fals, prev. de art.26 C.pen. rap. la art. 291 teza I C.pen. Tribunalul Maramureş a reţinut că falsul material în înscrisuri oficiale şi uzul de fals sunt infracţiuni cu caracter autonom, că activitatea inculpatului N.Gh.S. „s-a rezumat la falsificarea înscrisului, acţiunea sa circumscriindu-se elementelor constitutive ale infracţiunii de fals, iar ulterior nu a mai comis acte care să poată fi caracterizate ca şi complicitate la uzul de fals”. De asemenea, tribunalul a considerat că fapta aceluiaşi inculpat „de a falsifica un înscris nu poate avea şi semnificaţia unui ajutor la folosirea înscrisului, în lipsa unor elemente de fapt de complicitate”.
În acest context, susţinerile din considerentele sentinţei tribunalului apar ca fiind eronate, ele nefiind susţinute de ansamblul probelor de la dosar.
Curtea, verificând probele administrate în speţă şi ştiut fiind că o eroare gravă de fapt constă în esenţă în contradicţia evidentă şi esenţială între ceea ce spune dosarul prin actele lui şi ceea ce afirmă instanţa, se poate conchide că nu există concordanţă între probe şi sentinţa pronunţată, nedându-se eficienţă deplină dispoziţiilor legale ce reglementează probele şi mijloacele de probă.
Se remarcă că şi Tribunalul Maramureş a reţinut ca reală şi probată înţelegerea existentă între cei doi inculpaţi, potrivit căreia inculpatul N.Gh.S. a acceptat să elibereze inculpatului F.A.C. acea dovadă falsă tocmai pentru ca acesta din urmă să poată profesa în continuare, fiind de meserie conducător auto. Chiar din declaraţia dată atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa tribunalului, inculpatul N.Gh.S., rezultă că l-a atenţionat pe coinculpatul F.A.C. să nu folosească acea dovadă cu ocazia conducerii unor autovehicule pe drumurile publice.
Probele dosarului atestă la unison că cei doi inculpaţi au avut în vedere în momentul completării dovezii respective împrejurarea că aceasta va servi, în vreun fel sau altul, inculpatului F.A.C. Este lipsită de semnificaţie juridică atenţionarea coinculpatului N.Gh.S. în privinţa inculpatului F.A.C., câtă vreme inculpatul F.A.C. i-a comunicat agentului de poliţie că urmează să presteze în continuare o activitate de conducător auto, într-o carieră de piatră.
11
În acest context, apare în afara oricărui dubiu că agentul de poliţie a eliberat dovada pentru a-l ajuta pe coinculpatul F.A.C. să desfăşoare activitatea de conducător de vehicule.
Având în vedere calitatea inculpatului N.Gh.S. de agent şef adjunct de poliţie şi locţiitor al şefului Postului de Poliţie Săcălăşeni, precum şi atribuţiile de serviciu ale acestuia, rezultă în afara oricărui dubiu că acesta în momentul eliberării dovezii de circulaţie în favoarea coinculpatului a prevăzut urmările faptei sale şi, chiar dacă nu a urmărit în mod direct producerea acestora, a acceptat posibilitatea producerii lor.
În concepţia doctrinei române pentru existenţa complicităţii nu este necesar sub aspect subiectiv ca, în prealabil, complicele să se înţeleagă cu autorul infracţiunii, fiind suficient ca el să aibă cunoştinţă despre săvârşirea acesteia şi să ştie că prin activitatea sa ajută la comiterea ei.
Participaţia penală sub forma complicităţii nu implică, în mod necesar, o înţelegere între autor şi complice, anterioară momentului consumării faptei. Conivenţa dintre autor şi complice poate fi spontană, situaţie în care intenţia acestuia din urmă, de a înlesni sau ajuta la săvârşirea infracţiunii, se deduce din modul lui de comportare şi împrejurările săvârşirii faptei.
Practica judiciară precum şi teoria arată că pentru existenţa complicităţii, se cer a fi îndeplinite sub aspect obiectiv trei condiţii: săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală; săvârşirea de către complice a unor acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei, acte de sprijinire ce se pot circumscrie fie complicităţii materiale, fie celei morale; activitatea complicelui să fi servit efectiv la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. În ceea ce priveşte această condiţie, doctrina penală română este fermă pe poziţia că orice contribuţie a participantului complice trebuie să se înscrie în antecedenţa cauzală a producerii rezultatului, aşadar, să reprezinte o condiţie sine qua non a producerii rezultatului.
Probele dosarului evidenţiază că inculpatul N.Gh.S. i-a oferit ajutor coinculpatului F.A.C. sub forma unei complicităţi materiale, ajutând, înlesnind, astfel, cauzalitatea fizică a infracţiunii. Este esenţial de relevat faptul că fără sprijinul agentului de poliţie, inculpatul F.A.C. nu ar fi putut săvârşi infracţiunile deduse judecăţii.
Probele dosarului dovedesc că în decembrie 2004, conform propriilor declaraţii din faza de urmărire penală ale inculpaţilor, inculpatul N.Gh.S, la rugămintea inculpatului F.A.C. a luat din cotorul de dovezi înregistrat la nr.925166 din 29 iunie 2004 care era la dispoziţia lucrătorilor de poliţie de la Unitatea Post de Poliţie Săcălăşeni IPJ Maramureş, imprimatul de la penultima filă cu seria AT nr.0228049, explicându-i coinculpatului F.A.C. modalitatea de completare (să copieze conţinutul dovezii anterioare eliberată de agentul M.Gh.), iar după completarea respectivului act, inculpatul N.Gh.S a aplicat ştampila unităţii de poliţie, deşi cunoştea că actul nu cuprinde menţiuni corespunzătoare realităţii şi că va fi folosit în vederea conducerii de autovehicule pe drumurile publice de către coinculpatul F.A.C.
Rezultă astfel fără putinţă de tăgadă că în lipsa dovezii de circulaţie eliberată în mod fraudulos de agentul de poliţie N.Gh.S, inculpatul F.A.C. nu ar fi putut circula pe drumurile publice conducând autovehicule. Prin punerea la dispoziţie a inculpatului F.A.C. a acelei dovezi de circulaţie, completată după dictarea inculpatului N.Gh.S, este evident că inculpatul N.Gh.S., a luat la cunoştinţă că eliberarea dovezii este aptă în concret, prin natura ei, de a-l ajuta pe
12
inculpatul Filip să conducă vehicule pe drumurile publice, deşi era cercetat penal pentru comiterea unei infracţiuni.
Mai mult, probele dosarului demonstrează că dovada de circulaţie eliberată de inculpatul N.Gh.S. şi completată după dictarea acestuia cu date nereale de către inculpatul F.A.C., a fost folosită în mod efectiv de către acesta din urmă, condiţii în care contribuţia inculpatului N.Gh.S. se înscrie în raportul de cauzalitate al infracţiunii executate de către autor. În speţa de faţă, este în afara oricărui dubiu că inculpatul N.Gh.S., cu prilejul eliberării dovezii false de circulaţie, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al acestei fapte şi a prevăzut că celălalt coinculpat va folosi înscrisul astfel eliberat, dată fiind tocmai meseria acestuia de conducător auto.
În fine, pentru existenţa complicităţii la infracţiunea de uz de fals nu are importanţă dacă inculpatul N.Gh.S. a desfăşurat vreo activitate proprie cu ocazia folosirii înscrisului de către celălalt inculpat, aşa cum a apreciat eronat tribunalul, ci falsificarea înscrisului prin aplicarea ştampilei Postului de Poliţie Săcălăşeni pe dovada de circulaţie şi înmânarea acesteia către inculpatul F.A.C. are tocmai semnificaţia unui ajutor la folosirea acelui înscris, activitate care, în drept, constituie complicitate la infracţiunea de uz de fals prev.de art.26 C.pen. rap. la art.291 Teza I C.pen.
Aşa fiind, s-a admis ca fondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen. împotriva sentinţei penale nr.244 din 23 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş şi s-a dispus condamnarea inculpatului N.Gh.S. şi pentru comiterea infracţiunii de complicitate la uz de fals prev.de art.26 C.pen. rap.la art.291 teza I C.pen.
Cu privire la apelul inculpatului Neag Sorin-Gheorghe:
Inculpatul N.Gh.S., cu toate că avea cunoştinţă despre situaţia reală care a dus la reţinerea permisului de conducere a coinculpatului F.A.C., precum şi faptul că acesta era cercetat în dosarul 141/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare pentru comiterea infracţiunilor prev. de art.79 alin.1 din şi art.184 C.pen., a dat curs solicitării coinculpatului.
În acest context, potrivit aceloraşi probe, înainte de sărbătoarea Crăciunului din anul 2004, inculpatul N.Gh.S., când se afla la locul său de muncă la sediul Postului de Poliţie Săcălăşeni jud.Maramureş, a luat din cotorul de dovezi înregistrat la nr.925166/29 iunie 2004 care era la dispoziţia lucrătorilor de poliţie de la această unitate, imprimatul de la penultima filă cu seria AT nr.0228049, explicându-i coinculpatului F.A.C. modalitatea de completare, respectiv l-a îndrumat să copieze conţinutul dovezii anterioare care i-a fost înmânată de agentul M.Gh.
Inculpatul F.A.C. a completat acea dovadă trecând data de 19 decembrie 2004 şi precizarea „până la soluţionarea definitivă a cauzei”, iar la agent constatator a menţionat „ASP P.Gh.”, o semnătură indescifrabilă, inculpatul N.Gh.S. aplicând ştampila unităţii de poliţie pe acea dovadă de circulaţie.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 septembrie 2007 în concluziile sale arată că scrisul de mână care completează rubricile dovezii de mai sus întocmită pe numele F.A.C. a fost executat de către acesta din urmă, iar semnătura depusă pe acea dovadă nu prezintă caracteristici de asemănare cu semnăturile celor doi inculpaţi din speţa de faţă.
13
Aşa fiind, rezultă în afara oricărui dubiu că inculpatul N.Gh.S. a falsificat acel înscris oficial prin aplicarea ştampilei aparţinând Postului de Poliţie Săcălăşeni.
Această manoperă, constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale în acord deplin cu practica judiciară în materie care precizează constant că „în mâna infractorului instrumentul adevărat folosit, însă fără drept, înseamnă o alterare de adevăr şi devine astfel un instrument creator de urmări contrare adevărului, similar cu instrumentul fals”.
Ştampila aplicată este parte integrantă a înscrisului respectiv, a dovezii de circulaţie eliberate de poliţist, deoarece atunci când se analizează veridicitatea înscrisului apare în mod evident că înscrisul emană de la aceeaşi unitate căreia îi aparţine şi ştampila. Motivul pentru care s-a prevăzut obligativitatea aplicării ştampilei de către agentul de poliţie pe dovada de circulaţie eliberată, este acela de a conferi înscrisului o anumită forţă probatorie – pentru că înscrisul emană de la o autoritate publică şi care poartă ştampila acelei autorităţi. Lipsa ştampilei afectează valabilitatea înscrisului, care nu poate produce efecte juridice fără o astfel de menţiune.
Ca atare, în speţă sunt dovedite pe deplin elementele constitutive ale laturii obiective şi subiective a infracţiunii incriminate prin art.288 alin.1 C.pen., aceea de fals material în înscrisuri oficiale.
Pentru motivele expuse cu ocazia analizării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a reţinut ca dovedită în sarcina inculpatului N.Gh.S. şi complicitatea la infracţiunea de uz de fals prev.de art.26 C.pen. raportat la art.291 teza I C.pen., neputându-se primi apărarea acestuia de a se dispune achitarea sa în baza art.10 lit.d şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen.
Susţinerile inculpatului Filip Augustin în legătură cu data săvârşirii infracţiunilor, care s-ar situa în anul 2005, au fost înlăturate ca nesincere, prin depoziţia inculpatului N.Gh.S. care arată constant (declaraţie u.p.f.27), „era în anul 2004, înainte de sărbătorile de Crăciun”, poziţie menţinută şi cu ocazia raportului întocmit la 9 martie 2007 şi înaintat IPJ Maramureş (f.23 u.p.).
În faţa Tribunalului Maramureş, inculpatul N.Gh.S. revine asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală şi precizează că faptele s-ar fi petrecut în decembrie 2005, revenire care însă a fost înlăturată ca nesinceră şi necoroborându-se cu celelalte probe existente la dosar.
Împrejurarea invocată în dovedirea susţinerii că faptele s-au comis în decembrie 2005, respectiv faptul internării într-o unitate sanitară a inculpatului F.A.C. în perioada 18-21 decembrie 2004, nu fost reţinută ca veridică, dată fiind durata scurtă a internării, ceea ce nu exclude comiterea infracţiunilor în perioada următoare externării din spital.
Mai mult, toate declaraţiile date în faza de urmărire penală din proprie iniţiativă de către inculpatul N.Gh.S., inclusiv raportul întocmit tot de către el către IPJ Maramureş, conţin ca dată a săvârşirii faptelor luna decembrie 2004, apărând astfel ca evident că în faţa instanţei de conivenţă cu inculpatul F.A.C., crezând că-şi pot uşura situaţia penală, au susţinut că faptele s-ar fi comis în decembrie 2005, susţinere ce a fost înlăturată ca neveridică, necoroborându-se cu celelalte probe ştiinţifice şi cele cu martori existente la dosar.
Aşa fiind, s-a respins ca nefondat apelul promovat de inculpatul N.Gh.S. împotriva aceleiaşi sentinţe, în baza art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.
14
2. URMĂRIRE PENALĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. DREPT LA APĂRARE. CONSECINŢE.
Dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare) ,nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect.
Susţinerea potrivit căreia procurorul trebuia să dea ordonanţă de schimbare a încadrării juridice şi că inculpatului i-a fost vătămat în mod grav dreptul la apărare nu este fondată atâta timp cât toate actele de urmărire penală şi toate probele atât cele testimoniale, cât şi cele ştiinţifice au fost readministrate de către procurorul competent ulterior datei când s-a dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale pentru tentativă la omor calificat, astfel încât inculpatului nu i s-a produs nici o vătămare în cauză.
Decizia penală nr. 123/A/25.11.2008
Decizia penală nr. 123/A/25.11.2008
Prin sentinţa penală nr.344 din 10 iunie 2008 a Tribunalului Maramureş s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii din tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C.pen. rap. la art. 175 alin. 1 lit. i C.pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. 2 C.pen., cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului şi, a condamnat pe inculpatul D.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
– tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 175 alin. 1 lit. i C.pen. rap. la art. 20 C.pen., art. 74 lit. a C.pen., art. 76 lit. b C.pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În temeiul art. 71 C.pen. s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a teza a II a C.pen.
În temeiul art. 65 alin. 2, 3 C.pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut la articolul 64 lit. a teza II C.pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestului preventiv începând cu 14 iunie 2007 şi până la data de 7.11.2007.
S-a constatat că partea civilă T.G., asistată de mama T.N. a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului.
În temeiul art. 14 C.proc.pen. , art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul la plata de despăgubiri civile către părţile civile după cum urmează:
– 54,225 lei despăgubiri civile constând în cheltuieli de spitalizare, plus dobânda legală calculată până la efectiva achitare către partea civilă – Spitalul de Recuperare Borşa, cu sediul în Borşa;
– 1740,59 lei, plus dobânda legală calculată până la data plăţii către Spitalul de Pneumoftiziologie Baia Mare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La data de 12.05.2007, partea vătămată minor T.G., însoţit de martorii T.R.G., C.F. şi M.D. se aflau în jurul orelor 23,00 în faţa motelului „Iezerul Izei” din localitatea Săliştea de Sus.
15
Inculpatul D.G. se găsea în autoturismul Dacia 1310 de culoare crem, condus de martorul R.S.
În autoturism se mai aflau şi martorii T.Gh., T.A., Ş.V. şi M.V.
Trecând pe lângă grupul în care se afla partea vătămată R.S. a oprit, întrucât o bandă de magnetofon întinsă pe şosea se prinsese de parbrizul maşinii. Inculpatul a coborât din maşină şi, strigând că-i va ucide pe cei prezenţi lângă şosea, s-a îndreptat în fugă spre ei, având în mână o şurubelniţă.
În acest context inculpatul l-a prins pe minorul T.G. cu o mână de haină în partea din spate, aplicându-i cu cealaltă mână în care ţinea şurubelniţa o lovitură puternică în torace. În urma loviturii primite, părţii vătămate i-au fost provocate leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 21-22 zile de îngrijiri medicale – conform expertizelor medico-legale întocmite în cauză.
De asemenea, potrivit aceloraşi acte medico-legale leziunile produse au pus în primejdie viaţa victimei.
În faza de cercetare judecătorească a fost întocmită o nouă expertiză medico-legală nr. 234 din 14 martie 2008, aceasta concluzionând şi aspectul cu privire la „poziţia victimă-agresor care ar fi putut fi în ortostatism cu agresorul în spatele victimei”.
De altfel, acest element al stării de fapt rezultă şi din restul probaţiunii administrate în cauză.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului care în noaptea de 12/13.05.2007, în jurul orelor 23,00, în loc public, a aplicat părţii vătămate o lovitură cu o şurubelniţă, provocându-i acesteia leziuni care i-au pus în primejdie viaţa întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 175 alin. 1 lit. i C.pen. rap. la art. 20 C.pen. pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim de detenţie, reţinându-se dispoziţiile art. 74 lit. a C.pen., art. 76 lit. b C.pen, iar în temeiul art. 65 alin. 2 C.pen. s-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a C.pen. pe o durată de 2 ani.
Instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 175 alin. 1 lit. a C.pen. rap. la art. 20 C.pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 C.pen.
S-a motivat arătându-se că distincţia între cele două infracţiuni trebuie făcută în raport de poziţia psihică a făptuitorului, prin prisma însă a împrejurărilor concrete, îndeosebi a instrumentului folosit de făptuitor la comiterea faptei (instrument apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului lovită, numărul şi intensitatea loviturilor, precum şi alte elemente de natură a lămuri acest aspect.
Tribunalul a apreciat că, în speţă, lovirea victimei cu o şurubelniţă într-o regiune anatomică în care sunt situate organe vitale – torace şi cu mare intensitate din moment ce s-a produs hidropneumotorax parţial, constituie o activitate care, prin însăşi materialitatea sa, demonstrează că inculpatul a prevăzut moartea victimei, rezultat posibil al acţiunii sale, ori săvârşind totuşi fapta care, obiectiv, a pus în pericol viaţa victimei, inculpatul chiar dacă nu a dorit rezultatul, l-a acceptat în mod conştient, ceea ce înseamnă că a acţionat cu intenţia de a ucide.
În concluzie, instanţa de fond a apreciat că încadrarea juridică a faptei comisă de inculpat este cea de tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C.pen. rap. la art. 175 alin. 1 lit. i C.pen. şi nu cea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 C.pen.
16
La individualizarea pedepsei şi a modului de instanţa a avut în vedere gradul de pericol concret al faptei, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, precum şi lipsa antecedentelor penale, aspect reţinut de instanţă ca circumstanţă atenuantă în favoarea inculpatului, ceea ce a determinat ca pedeapsa aplicată să fie situată sub limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că partea civilă, asistat de mama sa, a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului, depunând în acest sens un act notarial existent la dosar.
În ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de unităţile spitaliceşti care au acordat asistenţă medicală părţii vătămate pe perioada internării acesteia şi ulterior pentru recuperare, tribunalul a apreciat că acestea sunt întemeiate şi în consecinţă a obligat inculpatul la despăgubiri civile către părţile civile menţionate anterior, conform dispozitivului prezentei.
Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat apel inculpatul D.G. care a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Maramureş şi, judecând în fond, să se dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale în condiţii legale conform art. 332 alin.2 C.proc.pen.
În esenţă, apărătorul ales al inculpatului a arătat că urmărirea penală este lovită de nulitate absolută pentru următoarele considerente: iniţial, inculpatul a fost cercetat şi urmărit penal pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă prev.de art.182 C.pen. de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Dragomireşti, parchet care la 22 mai 2007 i-a prezentat inculpatului materialul de urmărire penală strâns în speţă pentru comiterea acestei infracţiuni. În momentul redactării rechizitoriului şi prezentării spre confirmare procurorului ierarhic superior, s-a constatat că este vorba despre existenţa în cauză a tentativei la infracţiunea de omor calificat astfel că a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
La baza soluţiei de declinare a competenţei a stat raportul de expertiză medico-legală al victimei care atesta că acesta a suferit o plagă înţepată penetrantă cu hidropneumotorace şi emfizem subcutanat, leziuni produse prin lovire cu un corp înţepător, ce au necesitat pentru vindecare 22 zile îngrijiri medicale, punând în primejdie viaţa victimei.
Apărătorul inculpatului susţine că inculpatului i-a fost încălcat în mod grav dreptul la apărare întrucât a existat începută urmărirea penală pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă după care, prin rezoluţia din 8 iunie 2007 Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a început urmărirea penală a clientului său pentru tentativă la omor calificat, lucru ce nu este legal, în speţă trebuind să se dea o ordonanţă de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii din art.182 în tentativă la omor calificat.
Apărătorul ales susţine că în momentul în care i s-a adus la cunoştinţă clientului său noua învinuire, mai gravă, i s-a luat o declaraţie de către procuror fără a fi fost asistat de avocat, avocat care a lipsit şi cu ocazia reţinerii învinuitului, apărătorul fiind prezent de abia cu ocazia arestării preventive când clientul său a dobândit calitatea de inculpat.
Pentru motivele arătate s-a solicitat constatarea nulităţii absolute reglementate de art.197 alin.2 C.proc.pen. a întregii urmăriri penale, vătămarea gravă a dreptului la apărare a inculpatului reglementat de art.6 C.proc.pen. şi, pe
17
cale de consecinţă, restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale în condiţii de legalitate.
În subsidiar s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă învederând că din punct de vedere subiectiv inculpatul nu a urmărit uciderea victimei, iar pe de altă parte, prezintă tulburări de comportament, care nu-i afectează discernământul care a fost păstrat în momentul săvârşirii infracţiunii.
Ca efect al schimbării încadrării juridice apreciază că se impune reindividualizarea sancţiunii ce trebuie aplicată inculpatului.
Curtea examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, a constatat că situaţia de fapt a fost reţinută corect atât prin actul de sesizare cât şi de către instanţa de fond, încadrarea juridică a infracţiunii şi vinovăţia inculpatului.
Motivul de apel vizând restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale în temeiul art. 332 alin.2 C.proc.pen. a fost considerat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Corespunde realităţii că în cauză inculpatul a fost urmărit penal pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă însă la data de 4 iunie 2007 Parchetul de pe lângă Judecătoria Dragomireşti, faţă de conţinutul probelor ştiinţifice depuse la dosar, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Prin rezoluţia din 8 iunie 2007 depusă la fila 81 din dosar u.p. Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a dispus începerea urmăririi penale împotriva învinuitului D.G. pentru comiterea tentativei la omor calificat prev.de art.20 C.pen. rap. la art.174, 175 lit.i C.pen.
La fila 106 din dosarul de urmărire penală există procesul verbal întocmit la data de 12 iunie 2007 de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş prin care i s-a adus la cunoştinţă învinuitului D.G. că potrivit art.6
C.proc.pen. are dreptul de a fi asistat de un avocat ales, dreptul de a nu face nici o declaraţie, precum şi împrejurarea că tot ce relatează poate fi folosit împotriva sa în cursul procesului, învinuitul arătând că acceptă să fie audiat de către procuror fără a fi prezent un apărător, proces verbal semnat personal de D.G.
Mai mult, la fila 107 din dosarul de urmărire penală este depusă declaraţia dată de învinuit în care i se pune în vedere că urmează a fi reţinut, semnată de către apărătorul din oficiu al acestuia, apărător ce l-a asistat în această fază. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 171 alin.2 şi art.197 alin.2 şi art.6 C.proc.pen. au fost respectate, învinuitul fiind asistat de apărător din oficiu, declaraţia sa consemnată pe fila 108 dosar u.p.verso, fiind de altfel semnată de apărătorul din oficiu. Delegaţia apărătorului din oficiu a fost depusă însă din eroare de procuror în dosarul privind propunerea de arestare preventivă, existenţa ei fiind atestată prin scriptul de la fila 4 din dosarul 3138/100/2007 al Tribunalului Maramureş, fiind eliberată apărătorului G.A. la 14 iunie 2007, data reţinerii învinuitului conform ordonanţei de reţinere nr.222/P/2007 din 14 iunie 2007.
Aşa fiind, este evident că învinuitul a fost asistat de apărătorul din oficiu cu ocazia reţinerii sale conform delegaţiei depuse la dosar la fila 4.
Şi după punerea în mişcare a acţiunii penale învinuitul devenit inculpat, a fost asistat de apărător cu ocazia luării măsurii arestării preventive, ocazie cu care nici inculpatul, nici apărătorul acestuia, nu au invocat încălcarea dreptului la apărare.
Raportat la celelalte încălcări ale dispoziţiilor legale invocate de către apărătorul ales al inculpatului sunt de remarcat următoarele:
18
La fila 81 din dosarul u.p. există rezoluţia din data de 8 iunie 2007 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş prin care a dispus începerea urmăririi penale împotriva învinuitului D.G. pentru tentativă la omor calificat, fiind respectate întrutotul dispoziţiile art.228 C.proc.pen. care prevăd că „organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale” când în speţă nu rezultă vreun caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale. Astfel, susţinerea apărării în sensul că procurorul trebuia să dea ordonanţă de schimbare a încadrării juridice nu este fondată, activitatea procurorului s-a circumscris dispoziţiilor legale neatrăgând nulitatea actului respectiv şi nici a urmăririi penale. De altfel, susţinerile apărării nu au corespondent în vreun text reglementat expres de Codul de procedură penală, fiind prevăzut doar de art.228 C.proc.pen. că începerea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie, text respectat în speţă.
Pe cale de consecinţă, susţinerile apărării în sensul că inculpatului i-a fost vătămat în mod grav dreptul la apărare nu are suport probator deoarece toate actele de urmărire penală şi toate probele atât cele testimoniale, cât şi cele ştiinţifice au fost readministrate de către procurorul competent ulterior datei de 8 iunie 2007 când s-a dispus prin rezoluţia începerea urmăririi penale pentru tentativă la omor calificat, astfel încât inculpatului nu i s-a produs nici o vătămare în prezenta cauză.
Curtea a apreciat că în speţă nu operează nulitatea absolută, nici măcar nulitatea relativă, deoarece învinuitului i s-a respectat dreptul la apărare cu ocazia declaraţiilor care i s-au luat la procuror după începerea urmăririi penale, inclusiv cu ocazia reţinerii şi a arestării preventive. Dacă în abstract s-ar pune problema intervenirii şi constatării unei nulităţi în prezenta speţă, aceasta nu ar putea fi decât relativă.
Practica judiciară şi doctrina a statuat că „dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare) – cazul în speţă – nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect”.
Această neaplicare a dispoziţiilor procesuale nu a fost invocată de apărătorul inculpatului în faţa procurorului ci doar de apărătorul ales în faţa Tribunalului Maramureş la primul termen de judecată cu procedura completă faţă de toate părţile din 4 septembrie 2007. La aceeaşi dată, prin încheierea de la fila 50, Tribunalul Maramureş a apreciat ca nefondată apărarea invocată de inculpat arătând că în speţă nu a survenit nici o vătămare a dreptului la apărare, astfel că aceste solicitări au putut fi reiterate prin motivele de apel formulate de inculpat.
Faţă de cele expuse mai sus, rezultă că în prezenta speţă nu a fost vătămat dreptul la apărare al inculpatului deoarece art.6 C.proc.pen. stabileşte că organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Prin învinuire în sensul art.6 alin.3 C.proc.pen.se înţelege orice fel de acuzaţie adusă persoanei faţă de care se efectuează cercetarea penală sau cercetarea judecătorească.
Principiul egalităţii armelor se deduce din conţinutul deosebit de complex al disp.art.6 al CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil. Potrivit acestui
19
principiu care constituie o componentă a bunei administrări a justiţiei, acuzarea şi apărarea trebuie să aibă şanse egale, fiecare parte trebuie să acorde celeilalte posibilitatea de a formula obiecţii la argumentele celeilalte.
Deşi aceste cerinţe sunt specifice fazei publice a procesului penal, dispoziţiile imperative ale art.23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, reclamă ca atribute ale echităţii să se regăsească şi în faza nepublică a procesului penal.
Indiferent în ce fază a procesului ne aflăm, sensul disp.art.23 din Legea Fundamentală este cel al ocrotirii în mod egal a libertăţii individuale.
Pe cale de consecinţă, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat şi informat cu privire la orice acuzaţie care i se aduce şi, totodată, întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună în apărare, proceduri care aşa cum am arătat au fost respectate întrutotul de organul de urmărire penală.
Cu privire la motivul subsidiar de apel vizând schimbarea încadrării juridice, din tentativă la omor calificat în vătămare corporală gravă, sunt de remarcat următoarele:
Pentru a stabili existenţa intenţiei de a ucide, este necesar a se face o analiză complexă a tuturor împrejurărilor săvârşirii faptei, semnificative cu privire la poziţia subiectivă a inculpatului.
Existenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin. 1 cod pen. presupune ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi acţionat cu intenţie depăşită.
În speţă, aplicând lovituri într-o regiune vitală a corpului toracele cu o şurubelniţă care au cauzat leziunile grave menţionate în actele medico-legale, raportul de expertiză medico-legală, inculpatul nu a urmărit numai vătămarea corporală a victimei, ci uciderea ei, care însă, nu s-a produs datorită unor cauze care se situează în afara voinţei sale, şi anume, îngrijirilor medicale acordate la timp.
În aceste condiţii, fapta fiind săvârşită cu intenţia neechivocă de a ucide, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, iar nu infracţiunea de vătămare corporală gravă prin care se pricinueşte numai punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Este de observat că, relevante pentru caracterizarea juridică a unei fapte ca tentativă de omor sau ca vătămare corporală, sunt împrejurările în care aceasta a fost comisă, natura obiectului vulnerant cu care a fost lovită victima, intensitatea loviturii, regiunea corpului în care a fost aplicată şi consecinţele cauzate. Durata îngrijirilor medicale sau împrejurarea că, prin caracterul lor, leziunile au pus sau nu în primejdie viaţa victimei, sunt mai puţin semnificative.
Aplicând lovituri puternice asupra toracelui părţii vătămate, regiune vitală a corpului, cu o şurubelniţă, care au cauzat plagă înţepată penetrantă cu hidropneumotorace şi emfizem subcutanat, punând în primejdie viaţa acesteia, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 22 de zile de îngrijiri medicale, inculpatul nu a urmărit numai vătămarea corporală a victimei, ci uciderea ei.
Devreme ce loviturile au fost aplicate cu o şurubelniţă, în direcţia toracelui persoanei vătămate, cu o asemenea forţă încât au produs plagă înţepată penetrantă cu hidropneumotorace şi emfizem subcutanat, se impune concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a produce numai vătămări corporale, acţiunea inculpatului putând să producă moartea victimei.
În atare situaţie, fapta comisă de inculpat constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat prev.de art. 20 rap.la art. 174, 175 lit.i cod pen., iar nu aceea de
20
vătămare corporală gravă cum s-a solicitat a se reţine, astfel că nici acest motiv de apel nu poate fi primit.
Legal şi temeinic s-a reţinut în sarcina inculpatului că tentativa la omor a fost săvârşită în public, întrucât fapta a fost săvârşită în prezenţa mai multor persoane, pe stradă, împrejurări ce determină reţinerea cerinţelor prevăzute în art.152 C.pen.
Instanţa de apel apreciază că Tribunalul Maramureş sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului, în cauză a fost făcută o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise, agravat de circumstanţele reale ale săvârşiri ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului care a avut o atitudine sinceră cu privire la infracţiune, s-a prezentat în faţa instanţei de fond, nu este cunoscut cu antecedente penale, şi suferă de întârziere mentală uşoară cu tulburări de comportament pe fondul abuzului de alcool.
Nu poate fi omisă împrejurarea că inculpatul a încercat să o ucidă pe partea vătămată cauzându-i leziuni vindecabile în 22 zile îngrijiri medicale.
Prin cuantumul pedepsei aplicate orientat către minim şi reţinerea de circumstanţe atenuante, sancţiune dispusă a fi executată prin privare de libertate, curtea apreciază că s-a avut în vedere în mod corect că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate ale pedepsei, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
Astfel, critica apelantului în sensul reducerii pedepsei aplicate, nu poate fi avută în vedere, deoarece în cauză au fost evaluate plural criteriile generale specifice individualizării sancţiunii atât faţă de gravitatea faptei comise cât şi de persoana inculpatului.
În privinţa pedepselor accesorii respectiv a interzicerii dreptului de a alege, curtea a apreciat că acesta a fost corect aplicat deoarece în cauză inculpatul a comis o tentativă la infracţiunea de omor calificat. Gravitatea faptei relevă că inculpatul nu avea capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa.
Este adevărat că, într-o societate democratică, şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală.
Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă al celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care va fi lipsit de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ.
Prin urmare, este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor sale electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei.
Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu decizia CEDO din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanţei, după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuţie în fiecare caz în contradictoriu şi după examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii.
Pentru aceste motive apelul inculpatului a fost respins ca nefondat în baza art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.
