Imprejurarea că pe dovada comunicării dispozitivului hotărârii nu se află semnătura inculpatului deţinut din cauza respectivă şi nu-i aparţine nici menţiunea “nu declar” recurs echivalează cu necomunicarea hotărârii în condiţiile art. 360 alin. 2 din Codul de procedură penală. în această situaţie se impune o nouă comunicare, în condiţii corespunzătoare, în raport de care curge termenul de declarare a apelului.
(Decizia nr. 404 din 5 martie 2003 – Secţia Ipenală)
Prin Sentinţa penală nr. 881 din 15.07.2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul N.C., din art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, în art. 26 din Codul penal, raportat la art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal.
în baza art. 26 din Codul penal, raportat la art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 lit. c) din Codul penal, art. 76 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul M.G. la 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.O. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 26 din Codul penal, raportat la art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.C. la 4 ani şi 6 luni închisoare.
în baza art. 293 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, a mai fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare.
în baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare. Conform art. 61 din Codul penal, s-a revocat beneficiul liberării condiţionate din pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 197/2001 a Tribunalului Mehedinţi, şi s-a contopit restul neexecutat de 815 zile cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute 4 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 88 din Codul penal, a fost computată prevenţia fiecărui inculpat la zi şi, în baza art. 350 din Codul de procedură penală, a fost menţinută starea de arest a acestora.
în baza art. 113 din Codul penal, s-a dispus ca cei 3 inculpaţi să fie supuşi unui tratament medical de dezintoxicare.
S-a luat act că partea vătămată C.C. nu s-a constituit parte civilă. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
în seara zilei de 15.04.2004, inculpaţii s-au deplasat pe str. L., de unde au sustras din interiorul unui autoturism un radiocasetofon, prin spargerea geamului de la portiera stânga-spate, cu ajutorul unei bujii, pe care l-au vândut cu suma de 650.000 lei.
în aceeaşi seară, în jurul orei 23,00, partea vătămată s-a deplasat în str. F., unde i-a întâlnit pe inculpaţi, care au recunoscut săvârşirea faptei, şi a fost de acord să răscumpere casetofonul pentru suma de 650.000 lei, după care a depus plângere la poliţie şi inculpaţii au fost arestaţi, recunoscând şi în faţa organelor de urmărire penală săvârşirea faptei.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii N.C. şi N.O. Tribunalul Bucureşti – Secţia a ll-a penală, prin Decizia penală nr. 2083 din 16.12.2002, a admis apelul inculpatului N.C. şi a desfiinţat sentinţa, în sensul că a înlăturat măsura de siguranţă prevăzută de art. 113 din Codul penal, respectiv obligarea celor 3 inculpaţi la tratament medical în vederea dezintoxicării. Apelul inculpatului N.O. a fost respins ca tardiv declarat.
împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii N.C. şi N.O., pentru motivele de casare prevăzute de art. 385 alin. 1 pct. 9, 10 şi 18 din Codul de procedură penală, existând neconcordanţă între considerentele deciziei şi dispozitiv, respectiv greşita respingere a apelului inculpatului N.O. ca tardiv şi nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale.
După examinarea actelor dosarului şi a hotărârilor pronunţate în cauză, Curtea a constatat că recursurile inculpaţilor sunt fondate pentru motivele de casare invocate şi, din oficiu, a constatat nulitatea deciziei.
Astfel, deşi în considerentele deciziei tribunalul a susţinut că apelul inculpatului N.C. este tardiv, în dispozitiv a respins ca atare apelul inculpatului N.O. şi a admis apelul inculpatului N.C.
De asemenea, deşi a observat că, prin adresa de înaintare a dosarului de apel, se pretinde că s-ar fi ataşat declaraţiile de apel ale ambilor inculpaţi, pentru inculpatul N.O., trimiţându-se doar adresa de luare la cunoştinţă despre hotărârea fondului, tribunalul a solicitat Biroului de Executări al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti doar relaţii în sensul declarării sau nu a apelului de către inculpatul N.O., şi nu declaraţia despre care s-a făcut vorbire în adresa de înaintare a dosarului, mai ales că inculpatul era arestat.
Mai mult, în considerentele deciziei, tribunalul şi-a însuşit afirmaţiile din adresa judecătoriei, fără a analiza actele şi fără a verifica afirmaţiile inculpatului N.O., care la termenul de judecată din 25 noiembrie 2002 a susţinut că semnătura de pe cererea datată 15 iulie 2002 şi conţinutul acesteia – “nu declar recurs”- nu corespund realităţii şi nu-i aparţin. Astfel, a solicitat să se dispună verificări la locul de detenţie. Aceste verificări se impuneau şi pentru că, faţă de toate celelalte acte din dosar semnate de inculpat, era evident că scrisul şi semnătura din cererea de recurs nu-i aparţineau.
Este evident şi că, după susţinerile din şedinţa din 25.11.2002, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti i-a recomunicat hotărârea, respectiv pe 29.11.2002, în timpul judecării apelului, dându-se astfel posibilitatea inculpatului arestat să-şi exercite realmente dreptul de a declara apel, disfuncţionalităţile administrative neconstituind culpa lui. Prin urmare, apelul nu este tardiv şi s-a impus judecarea lui.
Curtea a analizat mai întâi aceste aspecte de nelegalitate a deciziei ca fiind necesare pentru o corectă judecare a apelurilor inculpaţilor. Rejudecarea s-a impus ca urmare a constatării nulităţii absolute a deciziei.
Faţă de împrejurarea că minuta deciziei pronunţate în apel a fost semnată doar de unul din membrii completului de judecată, fiind încălcate dispoziţiile art. 309 din Codul de procedură penală, Curtea, din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală, referitor la situaţia necompunerii instanţei potrivit legii.
Astfel, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea a admis recursurile inculpaţilor, a casat decizia Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
