Dispoziţiile imperative ale art. 385 14alin. (1)1ori art. 385 16 alin. (1) C.proc.pen., instituie o obligaţie pozitivă a instanţei de recurs, a cărei neîndeplinire este sancţionată pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare cu desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea recursului însă ca orice normă procesuală cu caracter imperativ, aceasta este limitată de însuşi legiuitor numai la cazurile prevăzute expres în textul legal, neputând fi extinsă prin interpretare analogică la alte ipoteze decât cele instituite prin lege în termeni clari şi neechivoci.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1635 din 6 decembrie 2012
Prin cererea înregistrată la 21.09.2012 pe rolul Curții de apel Ploiești, contestatorul N.I.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 1188 din data de 13.09.2012 pronunțată de această curte ca instanță de recurs.
Contestatorul a invocat existența cazului de contestație în anulare prevăzut de art.386 lit. e) C.proc.pen., care permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac, împotriva unei hotărâri penale definitive, atunci când „la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14alin. (1)1ori art. 385 16 alin. (1) C.proc.pen.
A susținut contestatorul că nu a fost audiat de instanța de recurs înainte de a se formula cereri de probatorii ori de pledoariile finale ale avocaților, singura modalitate de a-și exprima punctul de vedere de instanța de control judiciar fiind acordarea ultimului cuvânt.
S-a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea hotărârii atacate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.
Examinând contestația în anulare, în condițiile prevăzute de art. 392 alin. (1) C.proc.pen., Curtea a constatat rezumativ, că prin sentința pronunțată de judecătorie inculpatul N. I. A. – contestatorul de față – a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 3 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2)1 lit. a) C.pen., cu aplicarea art. 99 C.pen. și aplicarea art. 3201C.proc.pen. și art. 74, 76 C.pen.
împotriva sentinței, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 1188 din data de 13.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
împotriva deciziei de mai sus inculpatul a formulat contestație în anulare de față care a fost admisă în principiu prin încheierea pronunțată la 2 noiembrie 2012, constatându-se că aceasta a fost exercitată în termenul legal și că motivul pe care se întemeiază este dintre cele prevăzute de art.386 C.proc.pen, în condițiile în care contestatorul a susținut că la judecata recursului nu a fost ascultat ceea ce face incident cazul de contestație în anulare prev. de art.386 lit. e) C.proc.pen.
Potrivit art. 392 alin. (2) C.proc.pen., instanța, examinând contestația în anulare, atunci când constată că cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 386 C.proc.pen. și după ascultare părților și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.
Cercetând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C.proc.pen. prin prisma actelor și lucrărilor din dosarul în care s-a pronunțat decizia atacată prin calea extraordinară de atac de față, se constată că într-adevăr la judecata în recurs, inculpatul N. I.A., deși prezent și asistat de apărător ales, nu a fost audiat.
în instanța de recurs, cauza a avut două termene de judecată:cel dintâi la 22 iunie 2012 când inculpatul-recurent prezent personal a formulat oral o cerere de amânare pentru a-și angaja avocat (fila 7) iar cel de-al doilea, la 6 septembrie 2012 când au avut loc și dezbaterile în prezența inculpatului și a apărătorului său ales (filele 30-31).
Nici inculpatul nici avocatul său nu au cerut instanței de control judiciar audierea nemijlocită în această fază procesuală.
Potrivit art. 385 14alin. (1)1ori art. 385 16 alin. (1 C.proc.pen., ascultarea unui inculpat este obligatorie în recurs (inclusiv în situația rejudecării de către instanța de control judiciar) atunci când nu a fost ascultat la instanțele de fond și de apel, după caz sau când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
Acest nou caz de contestație în anulare-art.386 lit. a)-e) fost introdus de legiuitor pentru a sancționa neîndeplinirea de instanța de recurs a obligației de ascultare a inculpatului în cele două ipoteze, pentru a asigura efectiva exercitare a dreptului la apărare constând în componenta de a-și preciza poziția cu privire la fapta/faptele de care este acuzat, împrejurările cauzei și mijloacele de dovadă prezentate în acuzare precum și a probelor în apărare.
Este un caz de error in procedendo, cu efecte negative asupra inculpatului care ar putea fi condamnat definitiv într-o cauză penală fără ca vreo instanță de judecată din cele stabilite de lege să o soluționeze, să-i fi cunoscut și verificat apărările și mijloacele de dovadă opuse în susținerea lor.
Introducerea între normele procesuale ale codului a acestui caz de contestație în anulare reprezintă efectul generat de condamnarea statului român de către instanța de european, prin încălcarea art. 6 parag.1 din CEDO , constatată prin hotărârea din 27 iunie 2000 pronunțată în cauza Constantinescu împotriva României și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 30 mai 2001.
în acești termeni, Curtea constată că dispozițiile imperative ale art. 385 14alin. (1)1ori art. 385 16 alin. (1) C.proc.pen., instituie o obligație pozitivă a instanței de recurs a cărei neîndeplinire este sancționată pe calea extraordinară a contestației în anulare cu desființarea hotărârii și rejudecarea recursului însă ca orice normă procesuală cu caracter imperativ, aceasta este limitată de însuși legiuitor numai la cazurile prevăzute expres în textul legal, neputând fi extinsă prin interpretare analogică la alte ipoteze decât cele instituite prin lege în termeni clari și neechivoci.
Drept urmare, în cauza de față trebuie verificat dacă inculpatul N.I.A. s-a aflat într-una din cele două ipoteze ale textului legal evocat pentru a atrage incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C.proc.pen., în sensul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare împotriva sa prin încălcarea dreptului complex la apărare ce include, în procesul penal, și componenta dreptului de a compărea efectiv în instanță, de a face personal declarații sau de a uza de dreptul la tăcere, de a lua cunoștință de mijloacele de dovadă strânse în acuzare și posibilitatea de a propune și administra contraprobe în apărare, fiindcă aceasta este rațiunea pentru care s-a impus completarea cazurilor de contestație în anulare cu acest nou caz, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
Inculpatul nu s-a aflat în niciuna dintre cele două ipoteze ale textului legal analizat, astfel că instanța de recurs nu a încălcat nicio normă cu caracter imperativ, câtă vreme nu avea obligația legală de a-l asculta pe inculpat în recurs.
Astfel, împotriva inculpatului instanța de recurs nu a pronunțat ea însăși pentru prima dată, o hotărâre de condamnare fiindcă stabilirea vinovăției și a răspunderii sale penale, chiar minor fiind, a fost hotărâtă de instanța fondului.
Prin urmare ipoteza obligației instanței de recurs de a audia pe inculpat atunci când împotriva sa, instanțele anterioare(de fond și, eventual, de apel)nu au pronunțat o hotărâre de condamnare, nu este îndeplinită.
La instanța de fond (Judecătoria T.) inculpatul minor N.I.A. s-a înfățișat personal numai la primul termen de judecată din 17 ianuarie 2102 când nu s-au făcut audieri, după care a lipsit-având termen în cunoștință și apărător ales-care a administrat probe în circumstanțiere, în interesul său.
Prezența acestui inculpat la judecată nu este obligatorie, astfel că a beneficiat de dreptul de opțiune între a compărea personal în fața instanței și a face declarații și acela de a nu fi prezent la judecata propriei cauze.
Inculpatul a ales această din urmă posibilitate, administrând probe prin apărătorul său și făcându-și cunoscută poziția procesuală privitoare la învinuirea care i s-a adus, prin declarația autentificată sub nr. 2511 din 5 aprilie 2012 depusă la filele 38-43.
Prin această declarație inculpatul și-a exercitat dreptul instituit de art.3201 C.proc.pen. recunoscând integral și necondiționat fapta comisă alături de un alt coinculpat și solicitând expres aplicarea procedurii simplificate de judecată cu consecința beneficiului reducerii legale a pedepsei.
Instanța de fond a dat eficiență declarației inculpatului, făcute în condițiile legii și a pronunțat o hotărâre de condamnare a acestuia cunoscând poziția sa procesuală și apărările formulate numai în considerarea situației sale personale pentru care inculpatul a administrat proba cu înscrisuri, iar prima instanță i-a acordat circumstanțe atenuante cu efect ușurător, conform art. 74 și 76 C.pen.
în atare condiții, nu se poate susține că inculpatul nu a fost ascultat la instanța de fond în sens formal, luarea unei declarații în ședința de judecată fiind complinită de legiuitor însuși prin posibilitatea inculpatului de a face declarații personale prin înscris autentic, atunci când acesta înțelege să ceară și să beneficieze de procedura simplificată de judecată.
De altfel, în cadrul acestei proceduri, audierea inculpatului ca moment procesual deosebit de important al cercetării judecătorești, nu mai este necesară fiindcă poziția sa procesuală este adusă la cunoștința instanței fie prin declarația nemijlocită, fie prin cea autentică de recunoaștere a vinovăției, date în condițiile art. 3201 alin. (1) C.proc.pen.
în egală măsură, inculpatul a avut și dreptul de a cere instanței de recurs să-l audieze fiind prezent la cele două termene de judecată pe care cauza le-a parcurs la Curtea de Apel când a fost prezent personal și însoțit de avocatul său ales însă și-a exercitat opțiunea de a nu solicita o astfel de audiere care face parte de asemenea din dreptul complex al oricărui inculpat la apărare în accepțiunea dată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin hotărârea sus-citată ce a generat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 alin. (1), lit. e) C.proc.pen.
în concluzie, Curtea a constatat că cerința impusă de textul cazului de contestație în anulare citat în cele ce preced nu este îndeplinită și de aceea, a respins în fondul său ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestator. împotriva deciziei penale nr. 1188 pronunțată la 13 septembrie 2012 de Curtea de Apel Ploiești.