Codul de procedură penală, art. 386
În condiţiile în care contestatarul invocă motive care sunt lipsite de caracter de noutate, ele fiind alegate şi anterior cu prilejul exercitării căilor ordinare de atac împotriva sentinţei de condamnare şi, în plus nu există niciun caz de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. art.10 alin.1 lit. f – i1 C. pr. pen., contestaţia în anulare promovată şi care se bazează pe art. 386 lit. c C. pr. pen. este inadmisibilă şi trebuie respinsă ca atare.
La data de 16 decembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Tg.Mureş se înregistrează contestaţia în anulare formulată de contestatorul H.A. împotriva Deciziei penale nr.538/8 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Tg.Mureş, cale extraordinară de atac fondată pe prevederile art.386 lit.c Cod procedură penală.
Contestatorul H.A. a învederat următoarele aspecte în contestaţia în anulare astfel promovată:
Instanţele de judecata parcurse nu au admis conform art. 7 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului si anume “momentul când a fost privat de libertate, când agentul de politie C. din Suplac i-a luat cu forţa cheile de contact de la maşina AUDI condusa de fiica sa H.C., reţinându-l, obligându-l să meargă la Postul de Politie din Coroisânmărtin, avea dreptul la un apărător pe care Politia trebuia sa i-1 pună la dispoziţie pentru ca imputarea care i se aducea “refuzul recoltării de probe biologice” prevedea o pedeapsa cu închisoare mai mare, deci presupunea dreptul la un avocat.
Instanţele anterioare nu au respectat art. 6 al. D din Convenţia sus amintita şi anume la Parchetul din Târnăveni, cât şi la instanţele de judecata anterioare ca proba audierea ca martori a celor 2 agenţi ai Politiei C. si M., după consultarea Preşedinţilor de judecata cu reprezentanţii Parchetului, aceasta proba i-a fost refuzată, ceea ce contravenea flagrant principiului «aflarea adevărului plus un proces echitabil».
Nici aşa presupusa conducere a autoturismului Fiat nu ave niciun element de “pericol social”, iar imputarea de a nu fi avut dreptul de a conduce autoturismul a fost înlăturată de faptul ca avea permisul de conducere eliberat de Autorităţile din Germania, cele 3 luni de suspendare trecuseră, dar mai ales nu a avut calitatea de conducător auto pe autoturismul Fiat, contrarul nefîind probat de organele de cercetare penala, de urmărire penala, singura “proba ” a fost Procesul verbal întocmit şi scris de agentul C., semnat necitit de către C.A., “probă” ce a fost desfiinţată prin declaraţia martorului in fata judecătorului din Târnăveni. A ezitat să ceară tragerea la răspundere penala a agentului C. pentru abuz, pentru lipsire de libertate, crezând ca instanţele judecătoreşti vor avea capacitatea de a se autosesiza de acest lucru, pe baza probelor din dosar, a dispoziţie martorilor, a cercetării faptului ca în 2-3 septembrie 2009 s-a produs un accident de circulaţie pe care Politia din Suplac 1-a muşamalizat, fapt care, în prezumţia sa, că o parte din aşa zişii agenţi, de fapt sunt nişte persoane care se folosesc de poziţia lor pentru a-şi câştiga o autoritate, nu prin muncă sau descoperiri de infracţiuni, furturi, distrugeri, tulburări de linişte si alte lucruri ce se întâmplă în mediul rural şi se scot în evidenţă prin întocmiri de dosare penale la persoane care nu contribuie la acele mici ciubucuri.
Daca instanţa va admite acest punct, va aduce şi probe pentru aceste afirmaţii. Urmărirea penală, instanţele de judecată nu s-au sesizat de faptul că există două infracţiuni: prima “infracţiune aşa zisă cu maşina Fiat, pentru care lipsa probelor, lipsa caracterului antisocial era elocventă şi a doua ” abuzul comis de către C. asupra persoanei sale angrenând organele cercetării, a Instituţiei judecătoreşti în satisfacerea unei ambiţii personale cultivate de ambiţia poliţistului de la ţară.
In acest sens a cerut anularea Hotărârii anterioare prin “dezlegarea” instituţiei judecătorului ca independent, asigurător al libertăţii şi demnităţii cetăţeanului de la instituţia organului de cercetare, urmărire penală care se crede ca reprezintă interesele statului, dar în acest dosar unde nu există nici un fel de pericol social, unde, din contra, prin neacceptare de a da mită sau alte foloase, a încercat să oprească încă un fel de a fi a unor membrii a unor instituţii care de fapt este o realitate. Despre dânsul încă nu s-a scris că nu ar fi fost incorect, necinstit, dar despre o parte din membrii organelor de cercetare penală şi urmărire penală ziarele sunt pline de relatări, acest lucru mergând până în vârful piramidei instituţiilor. Acest demers al său era şi o încercare de a vedea situaţia instituţiilor judiciare, capacitatea lor în “chemarea” lor de instituţie independentă aflată în slujba respectării libertăţii şi demnităţii omului.
Ei au “presupus” ca el ar fi condus această maşină, bazându-se pe declaraţia martorului C.A., scrisă de către agentul de politie C., această declaraţie fiind ulterior negată de către martor in fata judecătorului. Imputarea care i s-a adus datorită refuzului recoltării probelor biologice, a fost infirmată de însuşi declaraţia martorilor care au spus să dea declaraţii, ca îl vor supune recoltării probelor biologice in prezenta unui avocat.
Totodată, nu i s-a aplicat prevederea art.51 din Codul Penal alin.2 întrucât în toată perioada de când a intrat în acţiune cercetarea penală, 29.04.2009 până în prezent la concursul de infracţiuni au la bază interpretarea diferenţelor, “drepturi de conducere autovehicule” în sensul ca I.P.J. Mureş a considerat reţinerea permisului de conducere echivalentă cu suspendarea dreptului de a conduce pe drumurile publice până la soluţionarea cercetării urmării şi judecarea faptei, însă ei au “dreptul” de a da permisul sau de a nu îi dă înapoi când este reţinut, ceea ce de fapt este o pedeapsă fiindcă îţi ia dreptul câştigat printr-o şcoală, iar acest drept este luat, considerat de dânsul, pe drept când au avut loc accidente şi alte infracţiuni grave, iar în cazul său a fost un abuz folosit de către I.P.J. Mureş, demonstrând acest lucru prin care să se ceară de la I.P.J. Mureş lista permiselor reţinute şi date dovezi cu dreptul de circulaţie şi reînnoite lunar.
Punctul său de vedere era că are dreptul de a conduce categoriile de autovehicule prevăzute în permis până când o hotărâre definitivă şi irevocabilă îi ia acest drept sau dacă ar fi comis un accident de circulaţie şi organul de cercetare a ajuns la rezultatul că el ar fi vinovat de producerea acestui accident.
In această motivaţie a cerut să fie introduse şi toate motivaţiile anterioare introduse în instituţiile de judecată anterioare.
Acest demers era şi „competiţie sportivă” aşa cum acum 12 ani umbla la Tiraspol pentru al nostru I.I., atunci când P. Zagarului, aşa cum acum 2 săptămâni la o întrunire a reprezentanţilor partidului creştin democrat din Germania, îi cerea deputatului B.B. sprijinirea intrării României in spaţiul Schengen, aşa cum a încercat integrarea ţiganilor lui din Zagar prin facilitarea unor locuri de in Germania şi multe alte acţiuni în folosul celor ce-l înconjoară pentru a găsi şi a reface şi aici în România un mediu care să se apropie de obişnuinţa unor valori de care de secole, cu care ei saşii sunt obişnuiţi.
Analizând această cale extraordinară de atac prin prisma prevederilor art. 386 lit. c Cod procedură penală se reţin următoarele aspecte:
Prin decizia penală nr.538/R/8 decembrie 2010 a secţiei penale şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Tg.Mureş a fost respins, ca nefondat, în temeiul art.38515 alin.1 lit.b Cod procedură penală, recursul declarat de recurentul inculpat H.A. împotriva deciziei penale nr.263/A/8 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş şi a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Ultima instanţă de control judiciar, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 41/9 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Târnăveni a fost condamnat inculpatul H.A. n baza art. 87 alin.5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 74, 76 lit.d Cod penal la 1 an închisoare.
În baza art. 86 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002 republicată cu aplicarea art. 74, 76 lit.e Cod penal la 3 luni închisoare.
În baza art. 33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai mare pe care inculpatul o va executa, de 1 (un) an închisoare.
În baza art. 81, 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe o perioadă de 3 ani.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, la data de 29 aprilie 2009, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismului Fiat Panda, proprietate personală, cu nr. de înmatriculare –…—…— şi s-a deplasat pe DJ 142 dinspre comuna Zagăr, în direcţia localităţii Coroi Sânmartin cu intenţia de a-l conduce pe martorul C.A., acasă, în comuna Coroisânmărtin. Ajungând aproape de podul peste râul Târnava Mică, de pe raza comunei Coroisânmartin, a observat prezenţa, în zonă, a unui echipaj al poliţiei rutiere, motiv pentru care a oprit autoturismul şi l-a abandonat, urcându-se în autoturismul condus de fiica sa, care, întâmplător, trecea prin zonă. Între timp martorul C.A. a efectuat manevra, cu spatele, pe un teren viran aflat în imediata apropiere, pentru a nu fi observat de organele de poliţie. Organele de poluţie care au observat manevra au oprit autoturismul condus de fiica inculpatului şi au cerut actele maşinii, iar, după multe insistenţe, inculpatul a fost condus la secţia de poliţie, unde în prezenţa a doi martori, a refuzat, atât prezentarea documentelor solicitate, cât şi testarea cu aparatul alcooltest, refuzând de asemenea şi deplasarea la Spitalul municipal din Târnăveni, pentru recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel inculpatul.
În motivarea apelului, a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat, nu există, fiindcă el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, în condiţiile în care nu există nici o probă că el ar fi avut calitatea de conducător auto, la momentul reţinerii sale de către poliţie. În altă ordine de idei, a arătat că, din moment ce a fost reţinut abuziv, în mod justificat a refuzat să se supună solicitărilor organelor de poliţie şi a solicitat să i se asigure mai întâi exercitarea dreptului la asistenţă juridică din partea unui avocat.
Analizând apelul declarat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa l-a considerat nefondat.
Considerentele pe care instanţa de apel – Tribunalul Mureş – le-a avut în vedere au fost următoarele:
În ce priveşte starea de fapt, a considerat că, este indiscutabil probat că, în data de 29.04.2009, inculpatul avea permisul suspendat şi că a refuzat să se supună recoltării probelor biologice şi testării aerului expirat. În acest sens, pe de o parte, din adresa din data de 4.05.2009 a Prefecturii Mureş, a reieşit că în perioada 23.01.2009 – 22.05.2009, inculpatul a avut permisul de conducere suspendat, şi pe de altă parte, procesele verbale de constatare întocmite în data de 29.04.2009 de Postul de Poliţie Suplac şi de Poliţia municipiului Târnăveni, au demonstrat refuzul inculpatului de a se supune recoltării probelor biologice şi testării cu aparatul alcooltest. Aceste acte s-au coroborat cu restul probelor din dosar, inclusiv cu declaraţiile inculpatului.
Dar obligaţia de a avea permis şi de a se supune testării alcoolemiei revenea doar conducătorului unui autovehicul. Ceea ce a contestat în primul rând inculpatul a fost că a avut această calitate. Instanţa de apel a considerat probat şi acest fapt. Procesul verbal de constatare din data de 29.04.2009 întocmit de Postul de Poliţie Suplac se corobora, sub acest aspect, cu declaraţia martorului C.A., care a relatat că a plecat de acasă, de la inculpat, cu maşina acestuia, inculpatul conducea maşina, şi aproape de podul de peste Târnava, acesta s-a dat jos de la volan, la scurt timp înainte de sosirea organelor de poliţie. Faţă de aceste probe, nu a apărut lipsit de semnificaţie că în faţa primei instanţe inculpatul a refuzat să răspundă la întrebarea dacă a condus autoturismul. S-a reţinut a fi adevărat că, în faţa instanţei, martorul C.A. a susţinut că în prima declaraţie a minţit. Dar, în condiţiile în care nu a rezultat că această primă declaraţie a fost provocată de o boală, ori de anumite presiuni şi în general nu s-a oferit nici o justificare posibilă a caracterului ei mincinos, simpla ei retractare nu era convingătoare. Declaraţia fiicei inculpatului, H.R.K., dincolo de faptul că, în mod firesc, trebuia privită cu rezerve, era irelevantă, fiindcă ea a arătat că l-a găsit pe inculpat pe drum, şi l-a dus cu maşina ei câteva zeci de metri înainte de a fi opriţi de Poliţie. Aceasta nu exclus, în vreun fel, faptul că inculpatul a oprit maşina pe care el o conducea, şi a coborât din ea, cu puţin înainte de a fi abordat de poliţişti.
În afară de susţinerea că nu a condus autoturismul, inculpatul a avut apărări care pot fi calificate ca fiind de drept:
A arătat că, în afară de permisul suspendat, mai avea un permis de conducere, emis în Germania. În afară de faptul că nu a fost în nici un fel probată, apărarea părea neconcludentă, fiindcă pornea de la o neînţelegere. Ceea ce se suspendă, conform art. 103 din O.U.G. nr.195/2002, era însuşi dreptul de a conduce al persoanei, şi nu doar faptul material al deţinerii unui document.
A mai arătat inculpatul că a refuzat să se supună recoltării probelor biologice şi testării aerului expirat, fiindcă nu i s-a respectat dreptul la apărare. Susţinerea era ilogică, fiindcă dreptul la apărare trebuia respectat doar dacă se începea un proces pentru fapta de a refuza recoltarea probelor biologice sau testării aerului expirat.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor comise, nu se puneau probleme, iar pedepsele au fost corect individualizate prin prisma prevederilor art. 72 Cod penal, ţinând seama că inculpatul are antecedente penale (conform cazierului de la fila 10) şi că reţinerea de circumstanţe atenuante, făcută de prima instanţă, oricum nu au mai putut fi înlăturate în apelul inculpatului.
Ca urmare a acestor considerente reţinute, Tribunalul Mureş a pronunţat decizia penală nr.263/8 noiembrie 2010, împotriva căreia, în termen legal, a declarat recurs inculpatul H.A., ce a înţeles să reitereze susţinerile din apel, susţinând că nu a săvârşit faptele penale pentru care a fost trimis în judecată.
Instanţa de recurs a reţinut că:
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal – hotărârea instanţei de apel nu comportă niciun fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit tribunalul, respectiv la respingerea apelului ca nefondat.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de ultim control judiciar, a considerat că, din conţinutul materialului probator administrat, a rezultat fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul se făcea vinovat de comiterea faptelor penale, în modalitatea descrisă.
De asemenea, pentru faptele comise, inculpatului-recurent i s-au aplicat pedepse corect individualizate, atât ca şi cuantum, cât şi ca modalitate de executare, prima instanţă făcând o riguroasă interpretare şi aplicare a disp. art. 72 Cod penal.
Criticile aduse de inculpatul-recurent s-au apreciat a fi nefondate, deoarece, aşa cum s-a reţinut, probele administrate în cauză au condus la concluzia că inculpatul a fost cel care a săvârşit faptele reţinute în sarcina lui, fapte care există în materialitatea lor, fiind neîntemeiată cererea de achitare a acestuia în baza art. 10 lit. a Cod penal.
Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, recursul declarat de inculpatul H.A. împotriva deciziei penale nr.263/A/08.11.2010 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a apreciat a fi nefondată, motiv pentru care, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, a fost respins.
Motivele invocate de contestator, în această cale extraordinară de atac, nu pot fi apreciate a se circumscrie disp. art. 386 lit.c Cod procedură penală, ele fiind lipsite de caracter de noutate, ca urmare a invocării lor, anterior, cu ocazia exercitării de către contestator a căilor ordinare de atac împotriva sentinţei penale nr.41/09.03.2010 a Judecătoriei Târnăveni. Analizându-se (în mod comparativ) memoriile conţinând motivele de apel şi recurs, exercitate de H.A., cu ocazia soluţionării cauzei sale, în ciclu ordinar cu cele expuse în prezenta contestaţie în anulare, se reţine că există identitate între acestea. Toate apărările expuse de către contestator, în această cale extraordinară de atac, au fost deja analizate, de către instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea – la triplu grad jurisdicţional – a cauzei ce a format obiectul dosarului nr.1352/323/2005 al Judecătoriei Târnăveni, ele fiind înlăturate pe baza unei clare şi concise motivări. A se aprecia, în acest stadiu procesual, că aspectele invocate de contestator în noua cale de atac exercitată, ar determina adoptarea unei soluţii diametral opuse celei deja adoptate în cauză (soluţie ce s-ar circumscrie vreunuia dintre cazurile reglementate de legiuitorul român în prev. art.10 al.1 lit.f – i1 Cod procedură penală echivalează cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, pronunţate pe baza unui probatoriu corect administrat şi interpretat. În cauză nu a fost identificat, cu ocazia soluţionării cauzei, în ciclu ordinar, niciun caz de încetare a procesului penal declanşat împotriva contestatorului, potrivit disp. art.10 alin.1 lit.f – i1 Cod procedură penală, niciunul dintre aceste texte legale nefiind incident în cauză, nici atunci, nici la momentul analizării acestei contestaţii, probele cauzei demonstrând că faptele pentru care acesta a fost deja condamnat, există, fiind comise de către acesta.
Adoptându-se metoda analogiei şi avându-se în vedere şi cele reţinute în decizia nr.60/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi prevederile art.386 alin.1 lit.c raportat la art.392 alin.1 Cod procedură penală, urmează a respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul H.A. cu privire la decizia penală nr.538/R/8 decembrie 2010.
Notă: Independent de temeiul juridic invocat de titularul sesizării şi de denumirea dată de acesta cererii introductive, instanţa este suverană să califice obiectul cauzei şi legea care îl guvernează.
În prezenta speţă, petentul, deşi şi-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 386 C. pr. pen. relative la contestaţia în anulare, în detalierea motivelor pentru care a uzat de o cale extraordinară de atac, el face referire la apărări de fapt, de fond, incompatibile cu o contestaţie în anulare, care poate fi introdusă doar pentru motive de drept şi care trimit mai degrabă la o revizuire.
De altfel, chiar instanţa, în cuprinsul considerentelor a făcut referire la caracterul de noutate pe care alegaţiile petentului nu îl îndeplineau, or acest caracter este specific cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a C. pr. pen.
În faţa unei cereri introductive incert formulate, consider că instanţa trebuia să ceară lămuriri petentului prezent la termenul fixat şi, în funcţie de acestea să califice actul de sesizare ca fiind o revizuire sau o contestaţie în anulare. Dacă era pusă în faţa unei cereri de revizuire, trebuia să se desesizeze şi să trimită cauza procurorului pentru efectuarea cercetărilor impuse de art. 399 C. pr. pen. şi dacă petentul a urmărit într-adevăr să formuleze o contestaţie în anulare, aceasta trebuia examinată cu referire la motivele de drept pe care se întemeiază, fără să se facă referire la fondul pricinii dezlegate de instanţe în ciclul ordinar al procedurilor.
