Drept procesual penal. Contestaţie în anulare. Omisiunea audierii inculpatului în dublu grad de jurisdicţie – caz de contestaţie în anulare expres prevăzut în dreptul naţional şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
C. pr. pen., art. 386 lit. e
C.E.D.O., art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c
Obligativitatea ascultării inculpatului este prevăzută de lege cumulativ, în sarcina primei instanţe şi a instanţei de apel, dispoziţiile art. 38514 alin. 11 teza I C. pr. pen. impunând o atare audiere şi procedura corespunzătoare, iar în cazul în care ascultarea inculpatului nu s-a efectuat în acest mod, fie de prima instanţă, fie de instanţa de apel, fie de ambele instanţe desemnate, obligaţia de ascultare revine instanţei de recurs, ceea ce rezultă din enunţul normei procesual-penale citate: cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent (), atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel”.
Norma naţională se află în armonie cu jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în domeniul de aplicare al art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c din Convenţie, potrivit căreia instanţa cu plenitudine de jurisdicţie are obligativitatea să depună diligenţe pentru a asigura prezenţa persoanei interesate în faţa sa şi ascultarea acesteia, pentru a da eficienţă dreptului la un proces echitabil, precum şi dreptului la apărare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 264 din 15 martie 2007
Prin decizia penală nr. 1278/R din 20 decembrie 2006 pronunţată de Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen. a respins ca nefondat recursul declarat de inculpaţii T.M.T., T.C. şi partea vătămată S.E.A., împotriva deciziei penale nr. 184 din 08 septembrie 2006 a tribunalului.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 810 din 13 decembrie 2005, judecătoria, în baza art. 244 alin. 2 C. pen. cu referire la art. 41 alin. 2 şi art. 37 alin. 1 lit. a C. pen., l-a condamnat pe inculpatul T.M.T., administrator la o societate comercială, cu antecedente penale, la 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen. a revocat liberarea condiţionată a executării pedepsei de 7 luni închisoare, la care a fost condamnat inculpatul prin decizia penală nr. 80 din 24 februarie 2000.
A adăugat această pedeapsă la pedeapsa aplicată prin sentinţa menţionată, urmând ca inculpatul să execute, în final, o pedeapsă de 13 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. pe toată durata executării pedepsei principale.
În baza art. 244 alin. 2 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. a condamnat-o pe inculpata T.C., la aceeaşi societate comercială, fără antecedente penale, la 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C. pen.
A pus în vedere inculpatei prevederile art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, conform art. 362, 363 C. pr. pen. partea civilă S.E.A. şi inculpaţii T.M.T. şi T.C.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, conformă probelor dosarului şi dispoziţiilor legale în materie, stabilind o stare de fapt şi de drept corespunzătoare acestora, atât în latura penală – existenţa faptelor, a vinovăţiei inculpaţilor, cuantumul şi modalitatea de a pedepsei aplicate, cât şi în latura civilă.
Împotriva deciziei tribunalului, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii T.M.T. şi T.C. şi partea vătămată S.E.A.
Prin recursul lor, inculpaţii au solicitat casarea ambelor hotărâri şi rejudecând cauza, să se dispună achitarea lor în baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. a C. pr. pen., întrucât nu au săvârşit faptele pentru care au fost condamnaţi, iar inculpatul T.M.T. a mai solicitat să se constate că nu este recidivist în condiţiile art. 37 lit. a C. pen., să se înlăture revocarea condamnării anterioare şi să se constate că procesul-verbal al executorului judecătoresc de aplicare a sechestrului asigurător este lovit de nulitate, întrucât nu a fost precedat de o somaţie şi nu a fost notat în cartea funciară.
Recursurile au fost apreciate ca nefondate.
Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpaţi şi partea vătămată, cât şi din oficiu, în baza probelor administrate în cauză, s-a constatat că ambele instanţe au reţinut corect starea de fapt, au făcut o corectă încadrare juridică a faptelor în dispoziţiile legale, iar în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. au aplicat pedepse proporţionale cu gradul de pericol social al faptelor comise şi persoana inculpaţilor, reţinând în mod corect că inculpata T.C. nu are antecedente penale, dispunând în mod corect suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar inculpatul T.M.T. este recidivist în condiţiile art. 37 lit. a C. pen., dispunând în mod corect în baza art. 83 C. pen. revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, întrucât săvârşirea infracţiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 244 alin. 2 C. pen. a avut loc înăuntrul termenului de încercare şi, ca atare, în mod corect s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 7 luni închisoare şi executarea ei alăturat de pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată în dosarul de faţă.
Condamnaţii T.M.T. şi T.C. s-au adresat acestei Curţi prin intermediul unei contestaţii în anulare împotriva deciziei penale nr. 1278/R din 20 decembrie 2006 invocând, mai întâi prin însăşi cererea introductivă, aspectul conform căruia instanţa de recurs nu a audiat inculpaţii contestatori, deşi această audiere constituie o obligaţie legală evocată de prevederile art. 38514 alin. 11 C. pr. pen., ceea ce reprezintă încălcarea dreptului la apărare şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 alin. 1 lit. e C. pr. pen., pentru a fundamenta admisibilitatea contestaţiei în anulare. În al doilea rând, prin concluziile orale şi scriptul depus în cadrul acestora, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs a soluţionat cauza fără a le asigura dreptul de a fi informaţi asupra posibilităţii de a se prezenta personal la dezbateri şi de a fi audiaţi, sub precizarea că în caz de absenţă instanţa de recurs se va pronunţa şi în lipsa lor.
Analizând admisibilitatea contestaţiei în anulare astfel motivată, Curtea a statuat că, în raport de prevederile art. 386 lit. e C. pr. pen. aceasta este admisibilă, astfel că exigenţele prevăzute de art. 391 alin. 1 şi 2 C. pr. pen. sunt îndeplinite.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din actele şi lucrările conţinute în dosarul nr. 6709/59/2006, soluţionat în recurs de Curte, şi dosarul nr. 1916/P/2006 al tribunalului, soluţionat în apel, inculpaţii-contestatori nu au fost audiaţi, deşi atât tribunalul, ca instanţă de apel, respectiv Curtea, ca instanţă de recurs, s-au pronunţat nu numai asupra temeiurilor de drept, ci şi asupra stării de fapt, statuând prin hotărârile lor, inclusiv, asupra vinovăţiei inculpaţilor.
În aceste condiţii, ale examinării căilor de atac printr-o largă aplicare a efectului extensiv al apelului, respectiv al recursului, atât tribunalul cât şi Curtea au examinat cauza pe fond, ceea ce ar fi impus aplicarea întrutotul a dispoziţiilor care reglementează judecata în fond, deci şi a celor care vizează asigurarea prezenţei inculpaţilor la dezbateri şi audierea, acestora pentru a le conferi posibilitatea de a se apăra personal împotriva acuzaţiilor ce li se aduc.
Prin încheierea penală pronunţată în data de 15 februarie 2007, Curtea, în temeiul art. 391 C. pr. pen. a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorii T.M.T. şi T.C., împotriva deciziei penale nr. 1278/R din 20 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, pentru motivele conţinute în considerentele încheierii.
Examinând pe fond contestaţia în anulare astfel promovată, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 386 lit. e C. pr. pen, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 356/2006, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, când, la judecarea recursului, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. 11 ori art. 38516 alin. 1 C. pr. pen. Acest motiv a fost invocat de contestatori în cuprinsul contestaţiei în anulare ce face obiectul prezentului dosar.
Din textul de lege mai sus expus rezultă că legiuitorul a înţeles să permită ineficientizarea unei hotărâri penale definitive, în condiţiile în care instanţa de recurs nu s-a conformat obligaţiei legale de ascultare a inculpatului, atunci când, fie inculpatul nu a fost ascultat la instanţa de fond şi de apel, în mod cumulativ (art. 38514 alin. 11 teza I C. pr. pen.), fie inculpatul nu a fost ascultat după ce instanţa de recurs a casat hotărârea atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare ( art. 38516 alin. 1 C. pr. pen.).
Examinând hotărârea atacată prin prezenta contestaţie în anulare, se constată că această instanţă a soluţionat recursul declarat de inculpaţii T.M.T. şi T.C. împotriva deciziei penale nr. 184/08.09.2006 pronunţată de tribunal, fără a observa că în faţa instanţei de apel, inculpaţii nu au fost citaţi în vederea audierii, ceea ce impunea în sarcina Curţii, obligaţia de a da curs dispoziţiilor art. 38514 alin. 11, teza I C. pr. pen., în sensul de a asigura ea însăşi procedura citării inculpaţilor cu această menţiune, în recurs, şi de a proceda la audierea lor. De asemenea, s-a constatat că reprezentarea inculpaţilor prin mandatar, respectiv prin avocat în faţa instanţei de apel şi a celei de recurs nu înlătură obligaţia de ascultare a inculpaţilor, iar în acest scop se impune citarea acestora cu menţiunea de a se prezenta în instanţă.
Curtea a mai constatat că obligativitatea ascultării inculpaţilor este prevăzută de lege cumulativ în sarcina primei instanţe şi a instanţei de apel, textul art. 38514 alin. 11 teza I C. pr. pen. impunând o atare audiere şi procedura corespunzătoare, iar în cazul în care ascultarea inculpaţilor nu s-a efectuat în acest mod, fie de prima instanţă, fie de instanţa de apel, fie de ambele instanţe desemnate, obligaţia de ascultare revine instanţei de recurs, ceea ce rezultă din enunţul normei citate: cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel “. În aplicarea corectă a acestei norme procesual-penale, instanţa de recurs are sarcina de a asigura prezenţa inculpatului în instanţa de recurs, ceea ce se realizează prin mijloacele procedurale prevăzute de art. 175 – 184 C. pr. pen., precum şi de a asculta inculpatul conform prevederilor art. 69 – 73 C. pr. pen. şi art. 323 – 325 C. pr. pen.
Curtea concluzionează că instanţa de recurs nu s-a conformat acestor dispoziţii procesual-penale, ceea ce aduce atingere în mod grav ordinii juridice stabilită de legiuitor relativ la regimul devolutiv al procesului penal în faţa instanţei de apel, respectiv în faţa instanţei de recurs, cu privire directă asupra dreptului la audiere a inculpatului în dublu grad de jurisdicţie.
În acest sens a decis, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), în aplicarea art. 6 parag.1 şi 3 lit. c din Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, prin Hotărârea din 25 martie 1998, în cauza Belzicek c. Polonia, statuând că tribunalul regional având plenitudine de jurisdicţie, nu a depus diligenţe pentru ca persoana interesată să fie adusă în faţa instanţei spre a-şi contesta condamnarea şi a administra probe în apărarea sa, iar prin aceasta condamnatul a fost privat de un proces echitabil şi de posibilitatea de a-şi susţine apărarea în faţa instanţei prin invocarea de probe concludente pentru soluţionarea cauzei. Principiul egalităţii armelor şi dreptul la o procedură contradictorie impun ca partea interesată să fie autorizată (citată – s.n. ) să se prezinte în faţa instanţei spre a contesta concluziile procurorului. Nu se poate susţine că persoana interesată putea suplini aceasta prin transmiterea de observaţii scrise, dată fiind prezenţa în şedinţă publică a procurorului şi caracterul agresiv al rechizitoriului său. Prin Hotărârea din 19 februarie 1996, în cauza Botten c. Norvegiei, C.E.D.O. s-a pronunţat mai detailat, statuând că şi în vederea unei corecte individualizări a sancţiunii penale, instanţa supremă norvegiană avea nevoie să-l asculte în mod direct pe reclamant, iar faţă de natura cauzei, aceeaşi instanţă ar fi trebuit să ia măsuri pentru a asigura prezenţa persoanei interesate la dezbateri şi să-l asculte nemijlocit, chiar dacă persoana acuzată nu a solicitat autorizaţia de a lua cuvântul în faţa instanţei şi nu s-a opus, prin intermediul avocatului său, ca instanţa să pronunţe o hotărâre de fond.
