Legea nr. 546/2002, art. 17 C. pen., art. 120 C. proc. pen., art. 461
Se poate invoca pe calea contestaţiei la incidenţa unui act de graţiere individuală, însă în măsura în care acesta a fost revocat ulterior de către autoritatea emitentă, instanţa penală nu poate în cadrul unei contestaţii la executare să aprecieze asupra legalităţii decretului de revocare.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2783 din 27 aprilie 2005
Pe data de 31 ianuarie 2005, contestatorul condamnat A.V., a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., o contestaţie la executare, solicitând Tribunalului Bucureşti să constate graţierea individuală necondiţionată a restului de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 49 din 6
noiembrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, definitivă prin decizia penală nr. 311 din 8 octombrie 2003 al aceleiaşi instanţe, prin Decretul nr. 1164/2004, şi încetarea mandatului de executare a pedepsei nr. 243 din 13 octombrie 2003 emis de Tribunalul Bucureşti la data de 16 decembrie 2004 ca urmare a graţierii individuale.
Totodată, petiţionarul a solicitat să se dispună punerea sa în libertate de îndată, întrucât este arestat nelegal.
In motivarea contestaţiei, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 49/2002 acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, a cărei executare a început la 13 octombrie 2003.
Prin Decretul nr. 1164/2004, în virtutea prerogativelor constituţionale, Preşedintele României i-a acordat graţierea individuală pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat, aplicarea graţierii facându-se cu respectarea dispoziţiilor art. 459 C. proc. pen., la data de 16 decembrie 2004, contestatorul – condamnat fiind eliberat din Penitenciarul Rahova.
Ulterior, prin Decretul nr. 1173/2004, Preşedintele României a abrogat Decretul nr. 1164/2004 şi a revocat graţierea individuală a tuturor persoanelor prevăzute în cuprinsul acestuia, şi drept urmare, pe data de 18 decembrie 2004, petiţionarul a fost reîncarcerat de către organele de poliţie la Penitenciarul Rahova.
Contestatorul condamnat A.V. consideră că lipsirea sa de libertate începând cu data de 18 decembrie 2004, este nelegală pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 120 C. pen., graţierea are ca efect înlăturarea executării pedepsei pentru restul rămas neexecutat şi este totodată, totală şi necondiţionată în ceea ce priveşte pedeapsa principală, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 546/2002. Aşa fiind, în opinia contestatorului, din momentul aplicării graţierii, mandatul de executare a pedepsei încetează şi condamnatul graţiat dobândeşte dreptul la libertate.
S-a mai susţinut că arestarea petiţionarului s-a făcut în Bucureşti, care nu poate reprezenta temei legal pentru lipsirea de libertate a unei persoane.
Concluzionându-se, s-a apreciat că privarea să de libertate este ilegală, fiind făcută cu încălcarea gravă a regulilor statului de drept, cu sfidarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de C.E.D.O., dar şi a dispoziţiilor din României, a celor penale şi procesual-penale consacrate în dreptul intern.
Prin sentinţa penală nr. 196/F din 15 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatorul – condamnat A.V. şi l-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Este adevărat că prin emiterea Decretului nr. 1164/2004 a fost acordată graţierea individuală pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat, însă, ulterior, prin Decretul nr. 1173/2004, măsura graţierii individuale a condamnatului a fost revocată.
Decretul nr. 1164/2004 şi-a încetat astfel efectele prin emiterea decretului de revocare a graţierii, decret care este în vigoare şi în prezent, secţia de administrativ a Curţii de Apel Bucureşti nepronunţându-se asupra legalităţii acestuia.
In consecinţă, urmare a anulării efectelor graţierii acordate prin primul decret, mandatul de executare a pedepsei nr. 243 din 13 octombrie 2003, emis de Tribunalul Bucureşti, îşi produce şi el efectul în continuare, starea de arest a condamnatului fiind deci legală.
A considera în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia ca instanţele judecătoreşti să ignore un act de putere, încă în vigoare, al Preşedintelui României.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul-condam-nat, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând să se constatate graţierea individuală necondiţionată a restului de pedeapsă rămas neexecutat şi să se dispună de îndată, punerea sa în libertate.
In susţinerea apelului, se arată, în esenţă, că Decretul de graţiere nr. 1164/2004 nu şi-a încetat efectele prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 1173/2004, întrucât, fiind un act administrativ ce şi-a produs efectele (prin punerea în libertate a condamnatului) este guvernat de principiul irevocabilităţii.
De asemenea, s-a arătat că lipsirea sa de libertate are loc cu încălcarea principiilor statului de drept, cu ignorarea drepturilor fundamentale consfinţite de C.E.D.O., dar şi a dispoziţiilor din Constituţia României.
Prin decizia penală nr. 170/A din 7 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul-condamnat
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Deşi, prin contestaţia formulată, contestatorul a solicitat să se constate graţierea sa individuală şi necondiţionată, în realitate se face o analiză a legalităţii Decretului nr. 1173/2004, solicitându-se implicit cenzurarea acestuia de către instanţa penală cu prilejul judecăţii contestaţiei la executare.
Curtea de apel a reţinut că, potrivit Codului de procedură penală, atunci când soluţionarea cauzei cu care instanţa penală este învestită depinde de o chestiune prealabilă ce este de competenţa altei instanţe, instanţa penală, prin prorogarea competenţei poate judeca acea chestiune prealabilă, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune (art. 44 C. proc. pen.).
De asemenea, hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal arc autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Pe de altă parte însă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în situaţia în care în cadrul unui proces se constată că este pusă în discuţie legalitatea unui act administrativ unilateral de care depinde soluţionarea litigiului unei persoane, instanţa pe rolul căreia se află cauza sesizează prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ care urmează a se pronunţa după procedura de urgenţă asupra legalităţii actului în cauză.
In consecinţă, se poate aprecia că, prin intrarea în vigoare a legii contenciosului administrativ s-a produs o limitare a prorogării de competenţă în materie penală de care face vorbire art. 44 C. proc. pen., în sensul că ori de câte ori chestiunea prealabilă constă în stabilirea legalităţii unui act administrativ unilateral, instanţa penală nu va mai putea proceda ea însăşi la soluţionarea acestei chestiuni prealabile, ci va fi obligată să sesizeze instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea acestei excepţii de nelegalitate, fiind ţinută de soluţia acestei din urmă instanţe.
In opinia instanţei de apel, soluţionarea contestaţiei la executare formulată de petiţionar presupune, indubitabil, cenzurarea Decretului nr. 1173/2004 prin care s-a abrogat Decretul nr. 1164/2004 şi s-a revocat graţierea individuală a condamnatului, cenzurare care implică o analiză a legalităţii acestuia, inclusiv a aspectelor invocate de condamnat în motivarea contestaţiei (dacă odată cu actul administrativ iniţial şi-a produs în totalitate efectele, mai este posibilă revocarea sa, dacă se poate vorbi de abrogarea unui decret de graţiere, sau despre revocarea unei graţieri individuale).
Având în vedere că până la data judecării apelului instanţa de contencios administrativ, singura care potrivit Legii nr. 554/2004 poate stabili, inclusiv pe cale de excepţie, nelegalitatea unui act administrativ unilateral, nu s-a pronunţat în acest sens, instanţa de apel a considerat că nu poate face nicio apreciere asupra Decretului nr. 1173/2004, condiţii în care contestaţia la executare este nefondată.
Nemulţumit de soluţia instanţei de apel, contestatorul-condamnat a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 15 şi pct. 171 C. proc. pen.
In dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate împotriva sentinţei penale nr. 196 din 15 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cum ar fi aceea a gravei erori de interpretare şi aplicare a legii făcute de instanţa de fond atunci când a susţinut că, pe de o parte, decretul de graţiere şi-a încetat efectele prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 1173/2004 iar, pe de altă parte, prin al doilea decret „a fost anulată” graţierea acordată prin Dceretul nr. 1164/2004.
Totodată, recurentul susţine că instanţele „refuză” să se pronunţe asupra nelegalităţii lipsirii sale de libertate, inventând acea falsă chestiune prealabilă a legalităţii Decretului nr. 173/2004, care, în opinia sa, putea fi rezolvată în temeiul art. 44 C. proc. pen., a cărui aplicare nu a fost limitată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Pentru a evidenţia nelegalitatea detenţiei sale, după aplicarea graţierii, contestatorul condamnat a făcut trimitere la art. 5 din C.E.D.O. (ratificată de România prin Legea nr. 130/1994), precum şi la juris-prudenţa C.E.D.O.
In plus, arată recurentul, prin transferul responsabilităţii soluţiei către instanţa de contencios administrativ, instanţele penale, de fond şi apel, au creat un cerc vicios în care practic îi este interzis accesul la justiţie întrucât, instanţa de contencios administrativ, soluţionând excepţia de nelegalitatc a Decretului nr. 1173/2004, invocată din oficiu de instanţa penală, a respins excepţia ca inadmisibilă (sentinţa nr. 399 din 7 martie 2005) pretinzând că Decretul nr. 1173/2004, deşi act administrativ, este necenzurabil pe cale judiciară, iar această
hotărâre este irevocabilă prin respingerea recursului de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1840 din 21 martie 2005).
Pentru aceste motive care definesc hotărârile de fond şi apel ca fiind deopotrivă contrare legii şi date cu aplicarea greşită a legii,
recurentul a solicitat înaltei Curţi admiterea recursului, casarea deciziei, desfiinţarea sentinţei şi în rejudecarea pe fond a contestaţiei la executare să constate intervenită graţierea individuală şi să dispună punerea sa în libertate.
Examinându-se hotărârile atacate în raport de toate criticile formulate, precum şi cu dispoziţiile constituţionale şi legale incidente
Q A
cauzei, inclusiv cele de art. 385 , alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Susţinerea recurentului că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate împotriva sentinţei instanţei de fond, transferând discuţia doar asupra legalităţii Decretului nr. 1173/2004, este justificată.
Astfel, analizând contestaţia la executare doar din această perspectivă, nepronunţându-se cu privire la efectele celui de-al doilea decret şi nici cu privire la lipsirea de libertate invocată de contestatorul condamnat, curtea de apel a lăsat fondul cauzei nesoluţionat, luând o decizie contrară legii.
Având în vedere dispoziţiile art. 21 din Constituţia României care consacră principiul accesului liber la justiţie a oricărei persoane, precum şi prevederilor art. 13 din C.A.D.O.L.F., care consfinţeşte
dreptul la un recurs efectiv înalta Curte va casa decizia penală atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, prin sentinţa civilă nr. 399 din 7 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 1173/2004, invocată din oficiu în baza art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de Tribunalul
Bucureşti, iar înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1840 din 21 martie 2005 a respins recursul declarat de A.V.
Aşa fiind, pentru a nu-1 priva pe contestatorul-condamnat de o
cale de atac, în temeiul art. 385 ‘ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., înalta Curte va admite recursul declarat de acesta şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
In temeiul art. 192 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
