Contestaţie la executare. Imposibilitatea reducerii cuantumului pedepsei


Prin sentinţa penală nr. 204 din 28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă la 24.02.2000, inculpatul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune deosebit de gravă, prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5 C. pen., prejudiciul fiind de 65.135.000 lei.

La data de 7 februarie 2002, condamnatul s-a adresat Tribunalului Botoşani, ca instanţă în a cărei rază teritorială se afla locul de deţinere, cu o contestaţie la întemeiată pe art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen., motivând că a intervenit o cauză de micşorare a pedepsei.

Prin sentinţa penală nr. 99 din 7.03.2002, Tribunalul Botoşani a respins contestaţia la executare, sentinţă menţinută de Curtea de Apel Suceava prin decizia penală nr. 172 din 27.05.2002.

S-a reţinut că, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 24 februarie 2000, fapta de a emite un cec fără acoperire şi de a produce consecinţe deosebit de grave constituia infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5 C. pen. şi era pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 146 C. pen., în vigoare la acea dată, prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelegea o pagubă materială mai mare de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia din unităţile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane juridice sau fizice.

Şi cum prin fapta sa condamnatul produsese o pagubă de 65.135.000 lei, încadrarea juridică a fost cea corectă.

Ulterior, prin O.U.G nr. 207/2000 a fost modificat art. 146 C. pen., în sensul că prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege, printre altele, o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei. Prin Legea nr. 456/2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 207/2000, plafonul a fost ridicat la 2.000.000.000 lei.

Aceasta, însă, nu înseamnă că cei condamnaţi anterior pot uza de contestaţia la executare reglementată de art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen., care se referă la o cauză de stingere sau micşorare a pedepsei, din cele menţionate în art. 458 C. proc. pen.

Contestatorul nu se afla în vreuna din situaţiile prevăzute în art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen., nici ordonanţa şi nici legea care a aprobat-o neprevăzând o pedeapsă mai mică pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5 C. pen.

Prin contestaţia la executare formulată, condamnatul a urmărit schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen., pedepsită mai uşor. Aceasta, însă, nu se poate face pe calea contestaţiei la executare, art. 461 C. proc. pen. neprevăzând un asemenea caz.

Notă: Apreciem că pe calea contestaţiei la executare prevăzută de art. 461 C. proc. pen. nu se poate modifica încadrarea juridică stabilită cu autoritate de lucru judecat şi nici pedeapsa, câtă vreme nu a intervenit o lege mai favorabilă.

O.U.G. nr. 207/2000 nu a modificat limitele de pedeapsă, ci a majorat doar cuantumul prejudiciului ce reprezintă „consecinţe deosebit de grave”.

In această situaţie, considerăm că una din condiţiile cumulative prevăzute de art. 15 C. pen. nu este îndeplinită, şi anume cea care se referă la necesitatea ca noua lege să prevadă o pedeapsă mai uşoară.

Admiterea contestaţiei la executare ar presupune o schimbare a încadrării juridice a faptei, în sensul înlăturării agravantei ce vizează „consecinţe deosebit de grave”, operaţiune ce este neacceptabilă deoarece duce la abordarea unor probleme legate de fondul acţiunii penale soluţionate definitiv, aspect ce ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat.

Valoarea pagubei ce determină reţinerea agravantei privind producerea unor consecinţe deosebit de grave se calculează la momentul săvârşirii faptei.

O eventuală operaţiune de reapreciere a pericolului social al faptei în funcţie de valoarea pagubei apreciate prin raportare la alte valori este inacceptabilă.

Art. 449 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate modifica pedeapsa pronunţată printr-o hotărâre definitivă, printre ele neregăsindu-se cele invocate de condamnat, prin contestaţia formulată.

întrucât instituţiile dreptului penal şi procesual penal sunt de strictă interpretare şi aplicare, apreciem că cererile formulate de condamnat, în acest sens, nu sunt admisibile.

Pentru aceste motive, cu adresa nr. 6630/J/2002, ministrul justiţiei a solicitat procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra acestei chestiuni de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor de recurs.