Contestaţia la este un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei, fiind inadmisibil ca pe această cale să se reaprecieze probatoriul administrat sau să se reindividualizeze pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 1184 din 7 septembrie 2012
Prin sentința penală nr. 380/F din 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Galați în dosar nr. 2523/121/2012 s-a respins, ca fiind inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat G.N. cu privire la sentința penală nr. 541/2008 a Tribunalului Galați.
în temeiul art. 189 Cod de procedură penală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei (av. N.A.) s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiției, către Baroul G.
în temeiul art. 192 alin. (2) Cod de procedură penală, a fost obligat contestatorul-condamnat G.N. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. 2523/121/2012 din data de 30.03.2012, condamnatul G.N. – deținut în Penitenciarul Galați – a formulat contestație la executare cu privire la sentința penală nr. 541/03.12.2008 a Tribunalului Galați, solicitând reducerea pedepsei ce o execută cu 1/3, potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (7) C.proc.pen., întrucât a recunoscut încă de la începutul cercetărilor săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat.
Din referatul întocmit de Biroul de Executări Penale din cadrul Tribunalului Galați a rezultat că, condamnatul G.N. se află în executarea unei pedepse de 11 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe o durată de 4 ani, aplicată prin sentința penală nr. 541/3.12.2008 a Tribunalului Galați, pentru săvârșirea unor infracțiuni de trafic de persoane și proxenetism. Executarea pedepsei a început la data de 24.05.2007 și urmează să expire, la termen, la data de 23.05.2018.
Potrivit art. 3201C.proc.pen., „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia. în caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și 340 – 344 se aplică în mod corespunzător. Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață. în caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.”
Din cuprinsul dispozițiilor legale menționate a rezultat că procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, introdusă prin Legea nr. 202/2010, reprezintă în fapt o procedură abreviată, ce are la bază o pledoarie de vinovăție și poate fi aplicată numai cu privire la cauzele penale în care nu a fost citit actul de sesizare. Or, în cazul condamnatului G.N. s-a depășit acest moment procesual, aflându-ne în prezența unei hotărâri judecătorești deja rămase definitivă.
Având în vedere cazurile în care se poate face contestație la executare și prevederile art. 3201C.proc.pen., instanța a constatat că în cauză nu sunt incidente prevederile anterior menționate, întrucât aspectele invocate de către condamnat nu constituie caz de contestație la executare. Aceste chestiuni își puteau găsi rezolvarea odată cu soluționarea pe fond a cauzei, iar nu în situația când el se află în fața unei hotărâri definitive și în executarea pedepsei. Pe calea contestației la executare nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului pedepsei aplicate prin sentința de condamnare, întrucât s-ar înfrânge astfel autoritatea de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. în aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
S-a reținut că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
Pe de altă parte, Constituția României statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 32011 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 202/2010, nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.
Așa fiind, dispozițiile art. 3201 din Codul de procedură penală, referitoare la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției, au în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Pe de altă parte, instanța a constatat că, în speță, nu există nici o împiedicare la executare și nici nu s-a ivit vreun incident în cursul executării pedepsei de 11 ani închisoare ori vreo cauză de micșorare a acestei pedepse care să fie avută în vedere din oficiu.
în consecință, raportat la toate aceste considerente, instanța a respins contestația la executare formulată de condamnatul G. N., ca fiind inadmisibilă.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs contestatorul G.N., nemulțumit de soluția pronunțată în cauză.
Recursul a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Contestația la executare este un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei, fiind inadmisibil ca pe această cale să se reaprecieze probatoriul administrat sau să se reindividualizeze pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea.
Pe această cale se pot invoca doar aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor astfel cum sunt arătate în art. 461 alin. (1) C.proc.pen., potrivit căruia contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se ivește orice nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.
Așa fiind, Curtea având în vedere că în cauză nu există nicio împiedicare la executare și nici nu s-a ivit vreun incident în cursul executării pedepsei de 11 ani închisoare ori vreo cauză de micșorare a acestei pedepse care să fie avută în vedere din oficiu, a constatat că în mod corect prima instanță reținând că dispozițiile art. 3201 din Codul de procedură penală, referitoare la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției, operează numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive și că deci cererea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de condamnatul G.N.
Pentru toate aceste considerente recursul de față a fost respins ca nefondat, conform dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen..