Conform art. 197 alin. (2) C.pr.pen. dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului (şi implicit a condamnatului) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată şi din oficiu în orice stare a procesului.
Secţia penală, decizia nr. 273 din 26 noiembrie 2003
Prin sentinţa penală nr. 339/3 iulie 2003 Tribunalul Cluj a admis sesizarea Biroului de executări penale şi în consecinţă a modificat sentinţa penală nr. 345/2001 a aceluiaşi tribunal, privind pe condamnatul C.B.V. – deţinut la acea dată în Penitenciarul Jilava Bucureşti, în sensul că din durata pedepsei aplicată a dedus timpul arestului preventiv doar pe perioada 12 februarie -18 mai 1999 şi nu „până la zi” aşa cum s-a menţionat greşit în dispozitivul sentinţei respective.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că susnumitul condamnat a fost arestat în acea cauză la 12 februarie 1999 însă la 18 mai 1999 i s-a revocat măsura preventivă, fiind pus în libertate, iar la data soluţionării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 1987/2000 al Tribunalului Cluj, se afla arestat într-o altă cauză.
împotriva sentinţei a declarat apel condamnatul criticând-o pentru faptul că instanţa nu s-a preocupat de rezolvarea completă a situaţiei sale, în raport de celelalte pedepse care i-au mai fost aplicate.
Apelul condamnatului a fost admis de către Curte, dar pentru alte considerente decât cele invocate :
După cum rezultă din sentinţa penală nr. 345/25 august 2001 a Tribunalului Cluj rămasă definitivă prin decizia penală nr. 376/18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj şi decizia nr. 1526/26 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, C.B.V. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41, 42 şi art. 37 lit.a) C.pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
în baza art. 39 C.pen. s-a dispus contopirea acestei noi pedepse cu pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 22/1997 a Judecătoriei Zalău, urmând a executa pedeapsa de 4 ani închisoare – cea mai grea – sporită cu 1 an, în total 5 ani închisoare.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă timpul arestării preventive începând din 12 februarie 1999 şi până la zi.
Prima instanţă, sesizată de Biroul de executări penale a constatat că în realitate C.B.V. a fost arestat în cauza respectivă doar în perioada 12 februarie 1999 – 18 mai 1999, fiind deci nejustificată deducerea din pedeapsă a perioadei ulterioare, până la data pronunţării sentinţei (25 august 2001).
Conform art. 462 rap la art. 460 alin. (2) C.pr.pen. – care reglementează modul de rezolvare a contestaţiei la executare, sesizarea Biroului de executări penale având acest caracter – în cazul în care i se poate agrava situaţia, condamnatul arestat trebuie să fie adus la judecată.
în speţă, condamnatului în mod evident i s-a înrăutăţit situaţia, soluţia de scurtare a perioadei deduse din pedeapsă fiindu-i defavorabilă – însă cu toate acestea, nu s-a asigurat prezenţa la judecată, ba mai mult, nici cel puţin nu a fost citat, iar neîndeplinirea legală a procedurii de citare s-a consemnat chiar şi în preambulul hotărârii.
Conform art. 197 alin. (2) C.pr.pen. dispoziţiile relative ia prezenţa inculpatului (şi implicit a condamnatului) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată şi din oficiu în orice stare a procesului.
în raport de aceste dispoziţii imperative ale legii, având în vedere şi dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C.pr.pen. – care prevede desfiinţarea sentinţei cu trimitere când judecata a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate – Curtea a admis apelul condamnatului, dispunând rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de fond.
(Judecător Viorel Virgil Andreieş)
