Judecătorul delegat a procedat la ascultarea petentului condamnat în data de 16.07.2012, declaraţia acestuia fiind ataşată la dosarul cauzei.
În declaraţia dată în faţa judecătorului delegat cât şi în cererea formulată, petentul a precizat că deşi i s-a suspendat pe timp de 1 lună dreptul de a presta activităţi lucrative, totuşi după expirarea acestei perioade de 1 lună la data de 11.06.2012, nu a mai fost selectat la muncă.
Aceleaşi susţineri le-a făcut petentul şi în faţa instanţei în şedinţa publică din 10.09.2012.
Judecătorul delegat a reţinut următoarele:
„dispoziţiile art. 57 alin. 2 din Legea nr. 275/2006, conform căruia persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte a munci , cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea şi aptitudinile lor, precum şi activităţi necalificate.
Potrivit art. 164 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 administraţia locului de deţinere întreprinde demersurile necesare pentru identificarea posibilităţilor de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de persoane private de libertate (..). In raport de felul regimului de persoanei private de libertate pot fi folosite la muncă. In acest sens se tine seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile fiecărei persoane, de vârstă, starea de sănătate, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. Potrivit art. 167 selecţionarea şi repartizarea persoanelor private de libertate la activităţi productive se realizează în funcţie de regimul de executare, cu aprobarea directorului locului de deţinere, la propunerea unei comisii formate din reprezentanţii sectoarelor de educaţie şi intervenţie psihosocială (…). în măsura posibilităţilor , a cerinţelor de disciplină din locului de deţinere şi în limite rezonabile persoanele private de libertate pot opta pentru un anumit loc de muncă sau îşi schimba locul de muncă dacă nu sunt folosite la prestarea altei munci şi dacă posedă calificarea sau deprinderile necesare noului loc de muncă.
Din interpretarea textelor menţionate mai sus rezultă că legea nu instituie un drept de la muncă al persoanelor private de libertate, ci doar o vocaţie la a presta o astfel de muncă.
Astfel, administraţia locului de deţinere nu este obligată să asigure un loc de muncă fiecărei persoane apte şi disponibile de muncă, ci doar să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea posibilităţilor de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de persoane private de libertate. Obligaţia administraţiei locului de deţinere este una de diligentă, iar nu de rezultat. Rezultă de aici că este dreptul administraţiei locului de deţinere să aprecieze asupra oportunităţii selecţionării la muncă a unei persoane şi asupra locului de muncă, sarcina judecătorului delegat nefiind aceea de a se substitui administraţiei locului de deţinere în aceste opţiuni, ci doar de a veghea la legalitatea demersului.
Potrivit relaţiilor furnizate de administraţia locului de deţinere coroborate cu declaraţiile petentului, acestuia i-a fost suspendat dreptul de a presta muncă pe o perioadă de 1 lună ca urmare a faptului că a părăsit detaşamentul de muncă luând legătura cu alte persoane, sancţiunea fiind contestată în instanţă. De la data expirării perioadei de suspendare s-a analizat posibilitatea prestării unei activităţi lucrative în cadrul clubului din locul de deţinere; întrucât la momentul acestei analize (28.06.2012) nu erau disponibile locuri la club, s-a stabilit a se aştepta decizia instanţei privitoare la contestaţia formulate la sancţiunea primită.
În consecinţă apreciem că până la acest moment administraţia locului de deţinere nu a încălcat vreun drept al petentului privitor la posibilitatea de a presta activităţi lucrative, aceasta făcând dovada depunerii de eforturi de găsire a unui loc de muncă pentru petent. Raportat la posibilităţile administraţiei, la aptitudinile acestuia, dar şi raportat la sancţiunea suferită în cadru! activităţii anterior. Bineînţeles o perioadă de pasivitate îndelungată din partea administraţiei penitenciarului sau de ignorare a petentului sub acest aspect ar putea pune ulterior în discuţie încălcarea drepturilor petentului.”
Instanţa constată că încheierea judecătorului delegat este una legală şi temeinică.
Astfel, considerentele expuse de judecătorul delegat privind „vocaţia” şi nu „dreptul la muncă” al persoanelor private de libertate ca urmare a unei hotărâri de condamnare sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile Legii 275/2006. Astfel, această natură juridică rezultă chiar din redactarea textului de lege şi din formularea utilizată de legiuitor, care, în cuprinsul capitolului IV al Legii cu nr. 275/2006 se referă la „dreptul la informaţie”, „dreptul la consultarea documentelor de interes personal”, „dreptul de petiţionare”, „dreptul de corespondenţă”, „dreptul la convorbiri telefonice”, „dreptul la plimbare zilnică”, „dreptul de a primi bunuri”, „dreptul la asistenţă medicală”, „dreptul la asistenţă diplomatică”, dreptul la încheierea unei căsătorii”, pe când, într-un capitol distinct, capitolul V, se reglementează „munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate”. Este evident că, din interpretarea literală şi sistematică a textului de lege, rezultă că legiuitorul nu a instituit un drept la muncă în favoarea deţinuţilor şi nici o obligaţie în sarcina administraţiei penitenciarului în acest sens. Pe de altă parte, din raţiuni logice obiective, administraţia penitenciarului nu ar putea fi obligată să asigure un „loc de muncă” deţinutului, câtă vreme o atare împrejurare nu depinde exclusiv de administraţia penitenciarului, ci de o multitudine de factori, cum este în primul rând cel dat de cererea agenţilor economici.
Sunt însă pe deplin întemeiate consideraţiile judecătorului delegat care a arătat, că în măsura posibilităţilor şi după o analiză care trebuie întreprinsă pe mai multe planuri, administraţia penitenciarului, aşa cum rezultă din art. 164 alin. 1 trebuie să depună diligenţele necesare pentru a din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 administraţia locului de deţinere întreprinde demersurile necesare pentru identificarea posibilităţilor de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de persoane private de libertate.
Astfel, ceea ce are judecătorul delegat, dar şi instanţa de judecată, a verifica se rezumă la existenţa şi rezonabilitatea demersurilor făcute de administraţia penitenciarului pentru a oferi deţinutului posibilitatea de a munci.
Instanţa constată că potrivit art. 60 din Legea nr. 275/2006 deţinuţii pot presta muncă în mai multe regimuri şi, corespunzător, în mai multe locaţii, respectiv:
1.în regim de prestări servicii pentru operatorii economici, persoane fizice sau juridice, în interiorul sau în exteriorul penitenciarului;
2.în regie proprie;
3.în interesul penitenciarului, pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;
4.în caz de calamitate.
Mai reţine instanţa şi faptul că potrivit art. 24 din Legea nr. 275/2006 persoanele condamnate care execută în regimul deschis… pot presta munca…in afara penitenciarului, fără supraveghere.
Rezultă deci că persoana condamnată HM poate presta muncă în interior sau în exteriorul penitenciarului.
În ceea ce priveşte posibilitatea ca deţinutul să presteze muncă în interiorul penitenciarului, instanţa reţine că acest aspect a fost analizat de comisia competentă, la momentul acestei analize (28.06.2012) nu erau disponibile locuri la clubul din cadrul locului de deţinere.
În ceea ce priveşte posibilitatea ca deţinutul să presteze muncă în exteriorul penitenciarului, Comisia a hotărât că, pentru a se analiza dacă de impune selecţionarea deţinutului pentru astfel de activităţi, este necesar să se soluţioneze, de către instanţa de judecată, contestaţia deţinutului înregistrată pe rolul Judecătorie Iaşi sub nr. de dosar 19124/245/2012. Instanţa constată că decizia Comisiei este una justificată.
Astfel, prin hotărârea anterioară a comisiei de disciplină din cadrul penitenciarului Iaşi s-a aplicat petentului sancţiunea dreptului de a presta o muncă pentru o perioadă de 1 lună, ca urmare a constatării unei abateri disciplinare, constând în aceea că, fiind repartizat la muncă în afara penitenciarului, deţinutul ar fi părăsit perimetrul în care trebuia să se încadreze, deplasându-se în afara acestuia. Hotărârea comisiei de disciplină a fost atacată de deţinut, cu plângere, formulată la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, fiind respinsă prin încheierea acestuia nr. .. din data. Deţinutul a formulat contestaţie împotriva încheierii judecătorului delegat, contestaţia sa fiind aflându-se în cursul cercetării judecătoreşti.
Constată instanţa că, în mod justificat, comisia abilitată să selecţioneze deţinuţii pentru muncă, a stabilit că, pentru a putea decide dacă deţinutul HM poate să presteze, nesupravegheat, muncă în afara penitenciarului, este necesar să se stabilească dacă acesta a părăsit sau nu perimetru în care avea permisiunea să se deplaseze. O atare abatere disciplinară, dacă se va stabili că a fost comisă, este, în mod evident, de natură a influenţa procesul de decizie al Comisiei cu privire la selecţionarea deţinutului pentru prestarea de muncă în afara penitenciarului. Pe cale de consecinţă, susţinerile deţinutului conform căruia, locul său încă este neocupat şi că sunt locuri disponibile pentru muncă în afara penitenciarului, nu sunt relevante, câtă vreme nu s-a stabilit încă dacă deţinutul şi-a încălcat sau nu obligaţiile în perioada în care a prestat muncă în afara penitenciarului.
În baza considerentelor ce preced, instanţa constată că încheierea judecătorului delegat este una legală şi temeinică, amplu motivată în fapt şi în drept, motiv pentru care va respinge prezenta contestaţie formulată de deţinutul HM, ca neîntemeiată.
Instanţa va reţine culpa procesuală a contestatorului, motiv pentru care va obliga, în temeiul art. 192 alin.2 C.proc.pen, va obliga pe deţinut la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
