La 11 octombrie 2011 a fost înregistrată la instanţă cererea formulată de Tribunalul Innsbruck, Republica Austria prin care a solicitat executarea dispoziţiei judecătoreşti de drept patrimonial privitoare la compensarea acelor valori obţinute prin îmbogăţire frauduloasă, prin achitarea sumei de 15.000 euro.
În motivarea cererii formulate s-a reţinut că P.C. a fost condamnat prin sentinţa judecătorească definitivă a Tribunalului Innsbruck, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 142 al. 1 Cod penal la pedeapsa de 8 ani închisoare şi la plata sumei de 15.000 euro pentru compensarea acelor valori obţinute de el prin îmbogăţire frauduloasă.
La dosarul cauzei au fost depuse sentinţa Tribunalului Innsbruck, împreună cu confirmarea faptului că sentinţa este definitivă, hotărârea aceluiaşi tribunal privind îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul hotărârii anterioare, expunerea situaţiei de fapt, expunerea procurorului, procesul verbal de audiere a condamnatului, normele străine în vigoare, adeverinţele completate şi semnate conform anexei V a EU-JZG- Cooperarea juridică între statele Uniunii Europene în materie penală, toate actele fiind traduse în limba română.
Analizând cererea formulată, în raport cu motivele invocate, instanţa constată că aceasta este întemeiată, motivat de următoarele:
Prin hotărâre judecătorească Tribunalul Innsbruck a dispus condamnarea inculpatului P. C. care avea ultimul domiciliu în România, la pedeapsa de 8 ani închisoare şi la plata sumei de 15.000 euro pentru compensarea acelor valori obţinute de el prin îmbogăţire frauduloasă. Hotărârea judecătorească a rămas definitivă. Prin hotărâre judecătorească a aceleiaşi instanţe s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul primei hotărâri, cu privire la numele unui coinculpat.
Potrivit art. 248 din Legea nr. 302/2004, prin ordin de confiscare se înţelege sancţiunea sau măsura dispusă de o instanţă ca urmare a unei proceduri penale, care constă în scoaterea forţată definitivă a bunurilor din patrimoniul celui care le deţine.
Art. 249 al. 2 din Legea nr. 302/2004 prevede că potrivit legii române, prin ordin de confiscare se înţelege hotărârea prin care instanţa a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale, cu menţiunea definitivă.
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 249 coroborate cu dispoziţiile art. 258 din Legea nr. 302/2004, pentru executarea unui ordin de confiscare de către statul român, este necesar ca ordinul de confiscare, împreună cu certificatul prevăzut la art. 249 din Legea nr. 302/2004, traduse în limba română, să fie transmise tribunalului, potrivit art. 250 din Legea nr. 302/2004.
Aşa cum este menţionat la lit. h a certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, prezenta hotărâre de confiscare a fost transmisă Tribunalului Neamţ, întrucât statul emitent are motive să creadă că persoana împotriva căruia a fost emisă hotărârea de confiscare posedă bunuri în România, având în vedere că la percheziţia domiciliară s-a găsit actul de vânzare cumpărare a unui teren şi a unei locuinţe.
La dosarul prezentei cauze au fost depuse atât hotărârea judecătorească prin care s-a luat măsura confiscării, cât şi certificatul prevăzut la art. 4 din Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, ambele traduse în limba română.
Raportat la textele de lege menţionate se constată că instanţa a fost legal sesizată şi că nu există niciunul din impedimentele la recunoaştere şi prevăzute de art. 262 din Legea nr. 302/2004.
Faţă de cele reţinute mai sus, instanţa a admis cererea formulată şi, în temeiul art. 258 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 să recunoască sentinţa judecătorească a Tribunalului Innsbruck privind pe condamnat şi să dispună executarea dispoziţiei privind confiscarea sumei de 15.000 euro.
