– Codul de procedură penală: art. 14
Izvorul răspunderii civile a asigurătorului este delictul, rezultat din infracţiunea comisa, şi nu contractul.
(Decizia penală nr. 15^R din 2 martie 2010)
Prin sentinţa penală nr. 887 din 21 mai 2009, pronunţată de Judecătoria Piteşti, inculpatul C.N. a fost condamnat la pedeapsa închisorii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., întrucât, la data de 30 august 2006, în timp ce conducea autobuzul de transport public de persoane, din cauza neglijenţei, a accidentat-o pe partea vătămată
D.T., căreia i-a produs leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale.
Inculpatul a fost obligat, în solidar cu asigurătorul, la plata daunelor morale şi materiale către partea civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, cu privire la latura civilă a cauzei, a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 998-999 C. civ. şi art. 48 şi urm. din Legea nr. 136/1995, obligând pe asigurător, în solidar cu inculpatul, care. la data săvârşirii faptei, avea de răspundere civilă auto la societatea de asigurare respectivă, la acoperirea prejudiciului moral şi material.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel şi asigurătorul, care a arătat că izvorul obligaţiei sale este contractul ale cărui clauze sunt stabilite prin normele legale cu caracter special, şi nu delictul.
Prin decizia penală nr. 136 din 15 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respins ca nefondat apelul declarat de asigurător.
Decizia dată în apel de Tribunal se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
Potrivit deciziei 1/2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, societatea de asigurare participă în procesul verbal în calitate de asigurător de răspundere civilă. în cadrul procesului penal, la soluţionarea laturii civile sunt aplicabile dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală întrucât faptul generator de daună este întotdeauna un delict. Unul dintre principiile acestui tip de răspundere este cel al solidarităţii debitorilor, enunţat ca atare de dispoziţiile art. 1003 C. civ. Prin urmare, existenţa unui contract de asigurare nu exonerează societăţile de asigurare de acoperirea daunei provocate de cei asiguraţi, în solidar cu aceştia, mai ales că implicarea acestor societăţi în procesul penal este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 C. pr. pen. care la rândul său face trimitere la dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ.
Coexistenţa răspunderii contractuale bazată pe contractul de asigurare cu cea delictuală izvorâtă din infracţiune se constituie într-o adevărată garanţie pentru creditorul obligaţiei de despăgubire putând fi socotită drept o aplicaţie a principiului solidarităţii debitorilor obligaţiei de dezdăunare, amintit mai sus. Practic, partea civilă se poate îndrepta împotriva asigurătorului, în limitele obligaţiei acestuia, iar apoi, în mod subsidiar, dacă despăgubirea depăşeşte limitele asumate prin contract, se poate îndrepta împotriva inculpatului. Aşadar, subsidiaritatea nu exclude solidaritatea, ba dimpotrivă, o implică, ceea ce se constituie într-o nouă formă de garanţie pentru creditor că îşi va vedea acoperit prejudiciul.
împotriva acestei decizii a declarat recurs şi asigurătorul, care a criticat dispoziţia primei instanţe de obligare solidară a sa cu inculpatul, la acoperirea prejudiciului, în raport de decizia nr. 1/2005 a ÎCCJ, art. 54 şi 57 din Legea nr. 136/1995, Ordinul de supraveghere a asigurătorilor nr, 3108/2004.
Prin decizia penală nr. 152/R din 2 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, printre alte dispoziţii, s-a respins ca nefondat recursul declarat de asigurător, pentru următoarele considerente:
în speţă, izvorul răspunderii civile a asigurătorului este delictul, rezultat din infracţiunea comisă, şi nu contractul, cum se încearcă a se acredita ideea, de către recurenta societate de asigurare.
Prin urmare, în mod legal, este angajată răspunderea, în solidar cu inculpatul, a societăţii de asigurare şi a părţii responsabile civilmente pentru despăgubirile civile la care inculpatul a fost obligat.
în altă ordine de idei, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului de autovehicul se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligaţiei sale.
Pe de altă parte, doctrina juridică şi practica instanţei au stabilit că, în noţiunea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, sunt cuprinse, alături de persoanele prevăzute de art. 1000 C. civ., şi alte persoane care, potrivit unor legi speciale, sunt ţinute să acopere prejudiciul provocat de o altă persoană, iar răspunderea societăţilor de asigurare derivă din contract.
Concluzionând, obligarea asigurătorului, în solidar cu inculpatul şi partea responsabilă civilmente, este legală în virtutea contractului de asigurare tip RCA din care derivă obligarea asigurătorului de a despăgubi persoana vătămată.
