Pentru a beneficia de impunitatea prevăzută de art.22 alin.1 C.pen., este necesar să fie îndeplinite două condiţii, şi anume: pe de o parte, atitudinea inculpatului să fie suficientă prin ea însăşi, fără concursul unor cauze exterioare, pentru a zădărnici consumarea infracţiunii, iar pe de altă parte, inculpatul să fie convins că desistarea sa constituie unicul factor care împiedică desăvârşirea executării.
Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cazul în care, pe de o parte, inculpatul a părăsit incinta magaziei aparţinând părţii vătămate fără a lua bunurile, pentru motivul că a fost văzut de un martor, şi pe de altă parte, chiar dacă a renunţat în cele din urmă la bunurile sustrase şi partea vătămată nu a fost prejudiciată prin luarea acestora, lipsa unei pagube nu se datorează voinţei inculpatului, ci împrejurărilor că acesta nu a găsit în magazia în care a intrat bani sau alte bunuri uşor valorificabile şi că a fost văzut de către martora menţionată.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, decizia nr. 55/R/29 ianuarie 2007
Prin sentinţa penală nr.1412 din 12.10.2006 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în temeiul art. 334 C.proc.penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul L.M.L. a fost trimis in judecata prin Rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecătoria Cluj-Napoca, din infracţiunea de furt calificat prevăzută de act. 208 alin.1, 209 alin.1 lit.i C.penal cu aplicarea art. 37 lit.a C.penal, în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit.i C.penal cu aplicarea art. 37 lit.a C.penal si art. 40 alin.1 C.penal şi în consecinţa
A fost condamnat inculpatul L.M.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută si pedepsită de art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit.i C.penal cu aplicarea art. 40 C.penal si art. 37 lit.a C.penal la o pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 40 alin.1 C.penal s-a constatat că această infracţiune a fost comisă in condiţiile pluralităţii intermediare fata de pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.765/4.04.2005 a Judecătoriei Galaţi definitivă prin neapelare, pedeapsă ce a fost graţiată în întregime conform art. 1 din Legea nr. 543/2002.
In temeiul art. 7 din Legea nr.543/2002 a fost revocat beneficiului graţierii condiţionate a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.765/4.04.2005 a Judecătoriei Galaţi.
In baza art.36 alin.1 C.penal s-a constatat ca infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală 765/2005 a Judecătoriei Galaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit.e, g, i C.pen. cu aplicarea art. 99 C.penal, pedeapsă a cărei graţiere a fost revocată mai sus, fapta fiind comisă la data de 6/7.11.2001, este concurentă cu infracţiunile de furt calificat pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv prin decizia penală M.270/R/26.03.2004 a Curţii de Apel Galaţi la o pedeapsa de 4 luni închisoare (fapta din 26.10.2001) si cu infracţiunea de furt calificat pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv la o pedeapsa de 2 ani si 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr.967/5.04.2004 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 910/2004 a Curţii de Apel Galaţi, fapta comisă în octombrie 2003, pedepse ce au fost contopite prin sentinţa penală nr. 78/7.01.2005 a
Judecătoriei Brăila definitivă prin neapelare la 1.02.2005, rezultanta fiind de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 2 ani şi 7 luni închisoare.
A fost descontopită în elementele sale componente pedeapsa de 2 ani şi 7 luni închisoare sus-menţionata prin înlăturarea sporului de 1 lună închisoare rezultând:
– 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat aplicată prin decizia penală270/2004 a Curţii de Apel Galaţi
– 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit. e, g, i Cod pen. cu aplicarea art. 99 C.penal aplicată prin sentinţa penalănr.967/2004 a Judecătoriei Galaţi definitivă prin decizia penală nr.910/2004 a Curţii de Apel Galaţi.
Potrivit art. 33 lit.a C.penal si art. 34 lit.b C.penal au fost contopite pedepsele sus-menţionate de 4 luni închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare ( a cărei graţiere a fost revocată) urmând a-i aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare sporita cu 1 lună, în final, inculpatul urmând sa execute 2 ani şi 7 luni închisoare.
In baza art.36 alin.3 C.penal s-a dedus din pedeapsa de mai sus perioada executată cu data de 7.11.2003 la 16.09.2005 şi s-a constatat ca pedeapsa a fost executată în această perioadă, fiind liberat condiţionat cu un rest de 263 zile menţinând liberarea condiţionată dispusă.
În temeiul art. 37 lit.a C.penal s-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost săvârşită în stare de recidivă mare postcondamnatorie faţă de pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin SP 243/6.03.2006 a Judecătoriei Strehaia, definitivă prin decizia penală nr. 43/27.04.2006 a Tribunalului Mehedinţi, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit.g,i Cod pen. cu aplicarea art. 40 C.penal, fiind arestat la 25.11.2005 şi liberat condiţionat la 26.05.2006 cu un rest neexecutat de 243 zile, neîmplinit la data comiterii prezentei fapte.
In temeiul art. 61 C.penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate si a fost contopit restul rămas neexecutat de 243 zile cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând să execute 3 ani închisoare în regim de detenţie.
In temeiul art.71 alin.2 C.penal i-a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzută de act. 64 lit.a, b, c C.penal pe durata prevăzuta de act. 71 alin.2 C.penal.
In temeiul art. 350 C.pr.penaIă a fost menţinut arestul preventiv al inculpatului şi conform art. 88 C.penal s-a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii din 21.06.2006 până la 22.06.2006 şi durata arestului preventiv din 29.08.2006 la zi.
S-a constatat ca partea vătămată SNTFM – Sucursala Regionala CFR Cluj-Napoca nu s-a constituit parte civilă în cauză.
In baza art. 191 alin.1 C.proc.penaIă a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în suma de 500 RON. Conform art. 189 C.pr.penaIă onorariile avocaţiale oficiu s-au avansat din FMJ.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în cursul zilei de 13.06.2006 inculpatul s-a deplasat din mun. Ploiesti în mun. Cluj-Napoca, potrivit propriei declaraţii pentru a pleca apoi în localitatea Vatra Dornei. In timpul în care a aşteptat în gara pentru a lua trenul înspre Vatra Domei, inculpatul L.M.L. a observat clădirea SNCFR Marfa SA, birou aprovizionare depozit, amplasat in Piaţa Gării nr.8. Pentru acest motiv, a luat hotărârea de a pătrunde in birou si a sustrage bunuri. Profitând de faptul ca unul din geamurile depozitului era deschis, cu ajutorul forţei
fizice a înlăturat gratia care a asigurat geamul si apoi a pătruns in biroul de aprovizionare – depozit. În prima încăpere, inculpatul L.M.L. a răvăşit bunurile si apoi s-a deplasat în cea de a doua încăpere, loc unde într-o plasă a aşezat mai multe cartuşe cu tuş de diferite tipuri. Având bunurile asupra sa, inculpatul s-a deplasat înspre încăpere pentru a ieşi pe geam, însă in apropierea acestuia a lăsat plasa in care erau aşezate cartuşele de tuş. Ulterior inculpatul a ieşit pe geam. Martora R.A. a observat inculpatul în apropierea imobilului cu nr.8 şi apoi a observat faptul că grilajul care asigura geamul era deteriorat, motiv pentru care a sesizat organele de poliţie.
Potrivit depoziţiei acestei martore, inculpatul, atât atunci când prin efracţie a pătruns in incinta magaziei cât şi atunci când a părăsit imobilul, avea vizibilitatea adecvată pentru a percepe existenţa în curtea vecină a persoanelor care se aflau la acea oră în locul respectiv, iar din discuţiile purtate de martoră ulterior, a aflat că au fost găsite în prima încăpere în apropierea geamului plase conţinând anumite bunuri de birotică.
Inculpatul a avut o poziţie oscilantă pe parcursul procesului penal, iniţial a negat faptul ca ar fi pătruns in interiorul magaziei părţii vătămate, şi doar după ce iau fost prezentate probele, acesta a recunoscut in faţa procurorului şi a instanţei că a pătruns cu intenţia de a sustrage bunuri, acreditând cu această ocazie ideea potrivit căreia s-a răzgândit, că şi-a dat seama că nu este bine ce face, însă s-a apreciat că această apărare nou formulată este doar de circumstanţă, pentru a încerca să scape de răspunderea penală printr-o astfel de susţinere. Inadvertenţe se regăsesc si sub aspectul timpului pe care inculpatul l-a petrecut in mun. Cluj-Napoca, relatând prima dată că a rămas circa 15 minute in gară, acesta fiind intervalul de timp dintre venirea si plecarea celor doua trenuri, ca apoi sa susţină că a ajuns în mun. Cluj-Napoca în jurul orelor 15,30 şi a plecat la Vatra Domei seara aproximativ la ora 21,30. Toate aceste contradicţii s-a apreciat că sunt de natură a plana asupra sincerităţii inculpatului sub aspectul întregii activităţi infracţionale pe care a desfăşurat-o.
Instanţa de fond a apreciat că declaraţia inculpatului referitoare la faptul că s-a desistat nu prezintă relevanţă în cauză, reţinând ca şi argumentare următoarele aspecte:
Pentru a ne afla în prezenţa desistării, care reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la continuarea executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii, trebuie întrunite mai multe condiţii: existenţa unui început de executare, întreruperea executării să fie expresia voinţei libere a făptuitorului. Astfel, desistarea nu este posibilă decât in timpul executării faptei, fiindcă numai atunci se poate vorbi de întreruperea acestei executări. In prezenta cauza, atât timp cat inculpatul a răvăşit bunurile din ambele încăperi ale magaziei, iar din cea de a doua încăpere a sustras consumabile birotica pe care le-a aşezat in doua sacoşe şi avându-le asupra sa sa deplasat din cea de a doua încăpere în prima pentru a ieşi din magazie, insa le-a abandonat, lângă geam, nu mai suntem in prezenta unui început de executare, ci a unui act de consumat, care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. Sunt considerate acte de executare potrivit literaturii si practicii de specialitate nu numai acelea care se înscriu in acţiunea tipica, ci si care sunt legate nemijlocit de aceasta prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii.
Desistarea constă în întreruperea acţiunii (actului de executare) de către făptuitor înainte de terminarea ei de bună voie, ceea ce înseamnă ca ar fi putut să o continue nestingherit. Desistarea poate avea loc numai în cazul tentativei întrerupte, care există când executarea a început dar nu este dusă până la capăt, fie din motive
independente de făptuitor, fie din iniţiativa proprie a acestuia. Deşi a reţinut că este de necontestat faptul că inculpatul a abandonat plasa in care a aşezat bunurile sustrase din cea de a doua încăpere lângă geamul pe care urma sa iasă, din propria iniţiativă, instanţa de fond a apreciat însă că executarea a fost dusă in prezenta cauza până la capăt, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile desistării în prezenta cauză.
Instanţa de fond a mai reţinut că, dacă în cazul altor infracţiuni delimitarea tentativei de forma consumată se poate face cu destulă uşurinţă, in cazul furtului problema poate ridica dificultăţi, motiv pentru care in practică au apărut numeroase teorii referitoare la consumarea furtului. Din aceste teorii, cea îmbrăţişată in practică este teoria potrivit căreia luarea bunurilor presupune două acte: scoaterea bunului din posesia sau detenţia altuia si intrarea făptuitorului in stăpânirea acelui bun, furtul consumându-se in momentul realizării celui de al doilea act, adică în momentul împosedării. Atât timp cat inculpatul a luat bunurile din locul in care s-au aflat, le-a aşezat in plase si s-a deplasat cu ele dinspre a doua încăpere înspre prima pentru a părăsi câmpul infracţional, s-a realizat intrarea făptuitorului in stăpânirea acelui bun. O fapta concretă constituie, potrivit teoriei apropriaţiunii tentativa sau furt consumat, după cum începerea acţiunii de luare a fost sau nu urmata de realizarea actului imposedării, adică de intrarea făptuitorului in stăpânirea de fapt a bunului. In prezenta cauza, inculpatul a realizat acţiunea de luare si totodată actul de imposedare, prin aşezarea bunurilor consumabile de birotică in plase si deplasarea cu acestea în cea dintâi încăpere, realizându-se astfel intrarea făptuitorului in stăpânirea de fapt a bunului. Nu se poate vorbi in prezenta cauza de întreruperea acţiunii de luare, executarea acţiunii de luare fiind dusă până la capăt, inculpatul intrând in stăpânirea de fapt a bunului, fapta sa constituind infracţiunea de furt consumat Nu interesează pentru a se reţine ca fapta in aceste împrejurări constituie furt consumat, cât timp s-a aflat bunul in stăpânirea făptuitorului si nici daca acesta a efectuat sau nu asupra lui acte de dispoziţie.
Partea vătămata SNTF Marfa SA Bucureşti – Sucursala Regionala CFR Marfa Cluj prin reprezentant C.J. a apreciat valoarea prejudiciului la suma de 810,36 RON, suma cu care nu s-a constituit parte civilă in cauză, prejudiciul fiind recuperat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal inculpatul L.M.L. calea de atac nefiind motivată în scris. În faţa instanţei de apel, inculpatul a arătat că pedeapsa aplicată i se pare excesiv de mare raportat la fapta concret comisă şi că a părăsit de bună voie sediul societăţii comerciale în care intrase, renunţând să mai sustragă bunurile respective.
Tribunalul Cluj prin decizia penală nr.369 din 1 noiembrie 2006 în baza art.379 pct.2 lit.a C.pr.pen. a admis apelul declarat de inculpat L.M.L. împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care o desfiinţat-o în întregime.
Procedând la o nouă judecată, în baza art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.i1 C.pr.pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.M.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1, 209 alin.1lit.i C.pen. cu aplicarea art.37 lit.a C.pen. şi art.40 C.pen.
În baza art.383 C.pr.pen. raportat la art.350 alin.2 C.pr.pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Tribunalul a apreciat în urma examinării apelului că fapta inculpatului aşa cum ea a fost reţinută în starea de fapt şi dovedită prin mijloacele de probă administrate, nu constituie infracţiunea de furt calificat în formă consumată, prevăzută de art.208 alin.1, 209 alin.1Iit.i C.pen.
Astfel, în cazul infracţiunii de furt, literatura de specialitate nu a fost unanimă în a contura un punct de vedere clar cu privire la momentul în care această infracţiune se consumă. S-a acreditat însă majoritar ideea că infracţiunea de furt este consumată, în momentul îndeplinirii unei duble condiţii, şi anume: scoaterea bunului din posesia deţinătorului legitim urmată de o împosedare concomitentă şi efectivă a făptuitorului.
Îposedarea făptuitorului nu poate însemna simpla posesie pe care acesta o are asupra bunului, adică faptul de a pune mâna pe bun, ci presupune intrarea efectivă în posesia lui şi posibilitatea de a se comporta faţă de acesta ca un adevărat şi legitim “proprietar”. O altfel de interpretare ar putea conduce la incriminarea ca şi faptă de furt consumată a simplului contact fizic cu bunul.
În speţă, inculpatul s-a aflat la locul faptei şi a mutat practic bunurile dintr-o încăpere în alta, evident cu intenţia de a le sustrage însă această rezoluţie infracţională nu a fost dusă până la capăt. Actele de părăsire a locului infracţiunii intră în noţiunea de acte de executare. Atâta timp cât inculpatul nu a părăsit locul faptei cu bunurile asupra sa, iar acestea au rămas la vedere într-un loc unde au putut fi găsite fără nici o problemă de către partea vătămată (inculpatul nu a ascuns bunurile într-un alt loc cu intenţia de a reveni ulterior după ele), nu se poate vorbi despre o deposedare efectivă a părţii vătămate şi de trecerea bunului în posesia efectivă a inculpatului.
Examinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.22 C.pen., tribunalul a reţinut că în cazul desistării trebuie să existe o manifestare de voinţă a făptuitorului, neconstrânsă în nici un fel din exterior, întreruperea executării trebuind să fie expresia deciziei libere a inculpatului. Aceasta trebuie să se datoreze în mod exclusiv unor factori interni, care ţin de psihologia făptuitorului, aflându-ne în prezenţa unei aşa zise “autoconstrângeri morale”. În declaraţiile sale, inculpatul a arătat că şi-a dat seama că nu este bine ceea ce face, întrucât mai avusese condamnări anterioare, astfel că a renunţat de bună voie la hotărârea de a mai sustrage bunuri, arătând că nu a dorit să creeze o pagubă părţii vătămate şi nu a dorit să comită o nouă infracţiune.
În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că suntem în prezenţa desistării. Nu există în cauză nici o dovadă a suprapunerii peste voinţa inculpatului a unor factori exteriori care să fi contribuit la luarea deciziei de desistare. Depoziţia martorei R.A. este elocventă în acest sens, martora observându-l pe inculpat însă acesta neobservând-o pe martoră. Exprimările de genul “inculpat ar fi putut să mă vadă şi la plecare şi la intrarea în magazie”, nu sunt de natură de a conduce la dovedirea cu exactitate a acestui fapt, în cauză existând ca atare, nu un dubiu, ci chiar o certitudine că inculpatul nu a realizat că este urmărit de alte persoane în momentul comiterii furtului. De asemenea, nu reiese că în momentul în care intenţiona să iasă cu bunurile, ar fi intervenit un alt factor exterior (de exemplu: ar fi sunat un telefon, ar fi auzit o sonerie, s-ar fi declanşat un sistem de alarmă etc.). De asemenea, actele de executare întreprinse de inculpat până la momentul desistării nu realizează latura obiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu (fiind vorba de sediul unei societăţi comerciale) şi nici a infracţiunii de distrugere, pentru care de altfel partea vătămată nici nu a intenţionat să formuleze plângere, aspect care rezultă fără echivoc şi de poziţia exprimată în faţa instanţei de apel (f. 8).
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, arătând că hotărârea instanţei de apel este greşită, deoarece prevederile art.22 C.pen. nu îşi găsesc aplicarea în prezenta cauză.
Recursul declarat în cauză este fondat.
Astfel, potrivit prevederilor art.22 alin.1 C.pen., desistarea constituie o cauză de nepedepsire a tentativei. Tot ceea ce inculpatul întreprinde după consumarea infracţiunii, pentru a înlătura urmările acesteia, pentru a restabili situaţia anterioară, pentru a restitui lucrurile ori pentru a repara paguba nu poate justifica nepedepsirea sa.
Din ansamblul probelor administrate rezultă că în prezenta cauză inculpatul a renunţat la bunurile luate din interiorul magaziei aparţinând SNTFM CFR Marfă Sucursala Cluj după ce întregul „iter criminis”, întregul traseu infracţional a fost parcurs, iar infracţiunea de furt s-a consumat.
Inculpatul a pătruns în incinta magaziei menţionate, profitând de faptul că unul din geamurile depozitului era deschis, înlăturând cu ajutorul forţei fizice gratia care asigura geamul si intrând apoi în biroul de aprovizionare – depozit. În prima încăpere, inculpatul a răvăşit bunurile si apoi s-a deplasat în cea de a doua încăpere, de unde a aşezat într-o plasă mai multe cartuşe cu tuş de diferite tipuri. Cu bunurile asupra sa, inculpatul s-a deplasat înspre geam pentru a ieşi, însă a lăsat plasa în care erau aşezate cartuşele de tuş în apropierea geamului şi a ieşit pe geam ulterior.
Chiar dacă s-ar aprecia că infracţiunea de furt a rămas în forma tentativei, desistarea nu operează în cazul de faţă, deoarece inculpatul nu a renunţat de bunăvoie la bunurile pe care le-a luat din incinta magaziei, ci pentru că a fost văzut de martora R.A.
Or, pentru a beneficia de impunitatea prevăzută de art.22 alin.1 C.pen., este necesar să fie îndeplinite două condiţii, şi anume: pe de o parte, atitudinea inculpatului să fie suficientă prin ea însăşi, fără concursul unor cauze exterioare, pentru a zădărnici consumarea infracţiunii, iar pe de altă parte, inculpatul să fie convins că desistarea sa constituie unicul factor care împiedică desăvârşirea executării.
Prima instanţă a argumentat în mod corect şi detaliat contextul în care inculpatul a părăsit incinta magaziei aparţinând părţii vătămate fără a lua bunurile pregătite în plasă, reţinând de asemenea în mod corect că motivul pentru care a procedat astfel este acela că a fost văzut de martora R.A.
Chiar dacă a renunţat în cele din urmă la bunurile sustrase şi partea vătămată nu a fost prejudiciată prin luarea acestora, iar pentru gratia distrusă nu a formulat pretenţii, curtea constată că lipsa unei pagube nu se datorează voinţei inculpatului, ci împrejurărilor că acesta nu a găsit în magazia în care a intrat bani sau alte bunuri uşor valorificabile şi că a fost văzut de către martora menţionată.
Pentru considerentele prezentate, constatând că apelul inculpatului a fost în mod greşit admis de către tribunal, că pedeapsa aplicată de către instanţa de fond şi operaţiunile subsecvente sunt corecte, curtea, în baza art.385^ pct.2 lit.a Cod proc.pen., a admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva hotărârii Tribunalului Cluj, pe care casat-o în întregime şi a menţinut sentinţa penală nr.1412 din data de 12 octombrie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
