C. pen., art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 194 alin. (1),
art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e)
Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie este obiectul juridic. In cazul şantajului sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare ia libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal, relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, din cauza violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă şi libertatea fizică sau psihică a persoanei.
C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 440/2000, în C.P.J. 2000, p. 178-179
Prin sentinţa penală nr. 165 din 2 iunie 2000, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.,
cu aplicarea art. 74-76 C. pen., inculpatul R.N. a fost condamnat la
pedeapsa de 1 an închisoare. în baza art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare. în temeiul art. 33-34 C. pen. s-a dispus ca inculpatul R.N. să execute 1 an închisoare.
în fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 8.08.1999, inculpatul, însoţit de alte trei persoane, prin agresare fizică, l-au deposedat pe D.G. de un auto marca Nissan, în zona Restaurantului P. din municipiul S., în contul unui rest de bani, dintr-o marfă vândută victimei, în cuantum de 40.000 lei.
Pentru aceasta, inculpatul şi celelalte trei persoane au obligat-o pe partea vătămată să urce în autoturism, cu care s-au deplasat în mun. M, unde inculpatul l-a obligat pe D.G. să scrie un act de vânzare, prin care ceda autoturismul Nissan în contul datoriei către SC P. SA Peştera.
Ca urmare a agresiunilor suferite, partea vătămată a necesitat pentru vindecare, 7-8 zile de îngrijiri medicale.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de şantaj.
Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor a fost corect stabilită de instanţa de fond, astfel că nu se impune schimbarea încadrării juridice.
Aceasta deoarece, potrivit art. 194 C. proc. pen., şantajul constă în constrângerea unei persoane, prin violentă, sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos pentru sine sau pentru altul.
Articolul 211 C. pen. defineşte tâlhăria ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştientă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie, este obiectul juridic. în cazul şantajului, sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei, şi anume libertatea psihică, iar în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal, relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, din cauza violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă libertatea fizică sau psihică a persoanei.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol – la şantaj – cu privire la valorile ce alcătuiesc obiectul faptei, şi în efectiva diminuare a patrimoniului victimei, în cazul tâlhăriei.
Din punct de vedere al consumării, şantajul se finalizează în momentul creării stării de pericol, neavând relevanţă dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu folosul urmărit. în cazul tâlhăriei, consumarea faptei este în directă legătură cu obţinerea bunului de către făptuitor.
De asemenea, ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, în timp ce în cazul-şantajului, infractorul întrebuinţează violente sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun.
Decizia Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin nere-curare.
Notă. în literatura de specialitate s-a arătat că în cazul ambelor infracţiuni, victima este supusă unei ameninţări, iar făptuitorul urmăreşte un folos – patrimonial în cazul tâlhăriei, de orice natură în cazul şantajului. Sub aspectul laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu intenţie directă – atât în cazul infracţiunii de tâlhărie, cât şi în cazul infracţiunii de şantaj, făptuitorul urmărind un folos, scop ce trebuie să existe în momentul săvârşirii acţiunii iniţiale de ameninţare.
Deosebirea dintre cele două infracţiuni constă, în primul rând, în faptul că, în cazul şantajului, sunt vătămate, în principal, relaţiile sociale privitoare la libertatea morală a persoanei, iar în cazul tâlhăriei, relaţiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia. Pentru ca libertatea morală să fie lezată în principal, fapta constituind infracţiunea de şantaj, este necesar ca victima să fie supusă unei constrângeri prin ameninţare care să dureze un anumit interval de timp, ameninţare sub imperiul căreia aceasta să satisfacă cererea făptuitorului, redo-bândindu-şi ulterior libertatea morală. în cazul tâlhăriei, ameninţarea trebuie să producă victimei o stare de temere de scurtă durată, libertatea morală a persoanei fiind lezată Tn subsidiar, astfel infracţiunea de tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a da bunul său. în aceste condiţii, în modul de comitere a celor două infracţiuni, criteriul distinctiv esenţial de diferenţiere l-ar constitui factorul timp, trecerea unui anumit interval de timp de la actul de ameninţare şi până la actul de remitere.
