Potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală, existând temei legal pentru admiterea cererii inculpatului, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală.
(decizia penală nr.108/6 februarie 2009).
Prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de inculpatul N.S, şi a dispus înlocuirea obligaţiei stabilită în sarcina sa, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în şedinţa publică din data de 6 ianuarie 2009, în dosarul nr. 1/120/2009, în baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, respectiv obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, decât în condiţiile stabilite de instanţă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. 32 Cod procedură penală şi s-a dispus comunicarea încheierii, în aceeaşi zi, conform art. 1604 alin. 3 raportat la art. 1602 alin. 4şi art. 145 alin. 21 Cod procedură penală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la 19.01.2009 sub nr. 213/120/2009, inculpatul N.S. a solicitat înlocuirea obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.
În motivarea cererii, acesta a arătat că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 li.t a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, iar prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 în dosarul 1/120/2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune şi a dispus punerea în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis la 16.12.2008.
În baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală instanţa l-a obligat să nu părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, atrăgându-i-se atenţia că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce-i revin se va lua măsura arestării preventive.
A precizat inculpatul că este asociat unic şi administrator statutar al unei cu sediul în Ploieşti, care are un număr de 40 de angajaţi, fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, potrivit cifrei de afaceri, având însă şi credite bancare de aproximativ 13 miliarde lei vechi, dar şi că principalul punct de lucru se află pe raza comunei Brazi, judeţul Prahova, localitate ce se află la o distanţă de 10 Km faţă de locul de domiciliu – municipiul Ploieşti şi că pentru bunul mers al activităţii societăţii, este necesară prezenţa sa zilnică la punctul de lucru, fiind necesar şi a se deplasa în mod frecvent în alte localităţi din ţară, în vederea încheierii de contracte comerciale.
În aceste condiţii, a arătat inculpatul că este necesară înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, pentru a nu se ajunge la situaţia în care societatea să fie declarată în incapacitate de plată.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, dispunând punerea în libertate provizorie pe cauţiune, obligându-l, în baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, printre altele, să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, dispunând şi să respecte obligaţia prevăzută de art. 1602 alin. 32 Cod procedură penală.
Totodată, i s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de el măsura arestării preventive.
Analizând cererea inculpatului, tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 1604 alin. 2 Cod procedură penală pe timpul liberării provizorii pe cauţiune inculpatul este obligat să respecte obligaţiile care îi revin potrivit art. 1602 alin. 3 şi 31 Cod procedură penală, printre acestea şi să nu depăşească limita teritorială fixată, decât în condiţiile stabilite de instanţă, prevăzută de alin. 3 lit. a.
Faţă de aceste dispoziţii, prin încheierea din 6 ianuarie 2009, admiţând cererea de liberare provizorie pe cauţiune, instanţa a fixat ca limită teritorială-localitatea de domiciliu, pe care inculpatul este obligat să nu o depăşească, decât în condiţiile stabilite de către instanţă, în caz contrar urmând a se lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
A observat însă tribunalul că din probele administrate reiese că inculpatul N.S. este asociat unic al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, având punct de lucru în afara localităţii Ploieşti, într-o comună limitrofă, societatea fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, iar din copia contractelor de vânzare-cumpărare şi închiriere ataşate reiese că societatea unde inculpatul este administrator se află în relaţii comerciale, derulând mai multe contracte.
În acest context, s-a apreciat că prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca fiind necesară, pentru a desfăşura activităţi lucrative, câtă vreme este singurul care se poate ocupa de activitatea firmei, neavând alţi asociaţi.
Pentru aceasta însă, inculpatul trebuie să se poată deplasa de la domiciliul său situat în Ploieşti la punctul de lucru situat în afara acestei localităţi, lucru care nu este posibil fără a încălca obligaţia stabilită de instanţă în sarcina sa.
În acest context tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile legale potrivit cărora instanţa poate modifica obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberări provizorii, potrivit art.160/3 C.pr.penală, deoarece inculpatul a dovedit că se impune în mod curent ca în exercitarea dreptului său la muncă să depăşească limita teritorială a judeţului.
S-a apreciat că se impune a fi modificată limita teritorială fixată iniţial de instanţă, de la localitatea de domiciliu, la teritoriul ţării, tocmai pentru a nu se încălca dreptul la muncă stipulat în Constituţie şi în normele comunitare.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că solicitarea inculpatului era inadmisibilă, deoarece sub un prim aspect, temeiul de drept invocat de către inculpat, anume cel prevăzut de art.145 alin.2/3 C.pr.penală se referă la o altă instituţie de drept procesual penal şi anume la obligarea de a nu părăsi ţara şi nu la liberarea provizorie, excedând deci obiectului cauzei.
În al doilea rând s-a mai susţinut că liberarea provizorie pe cauţiune este o altă instituţie de drept procesual penal care presupune depunerea unei cauţiuni şi îndeplinirea condiţiilor prev. de art.160/2 alin.1 şi 2 c.penal inculpatului revenindu-i obligaţia de a respecta dispoziţiile prevăzute şi art.160/2 alin.3 şi 3/1.
Astfel, singurele dispoziţii care se aplică în mod corespunzător inculpatului în cazul liberării provizorii pe cauţiune sunt cele de la art.160/2 alin.3/2 c.p.p şi 160/2 alin.4 C.pr.p.
Ca atare, cum norma procesuală prevăzută de art.160/3 c.p.p nu se aplică inculpatului liberat provizoriu pe cauţiune întrucât inculpatul nu se află sub imperiul controlului judiciar ci sub cel al cauţiunii care garantează respectarea de către inculpat a obligaţiilor care-i revin în timpul liberării provizorii, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de inculpat.
Recursul este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate, după cum urmează:
Este adevărat că, prin încheierea din 6 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S. şi s-a dispus punerea sa în libertate provizorie, pe cauţiune, fiindu-i impusă respectarea obligaţiilor prevăzute de art.160/2 alin.3 C.pr.penală, între care şi să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.
Această încheiere a rămas definitivă prin decizia nr.12/8 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Este de asemenea real, că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, inculpatul este unicul asociat al unei societăţi comerciale, al cărei punct de lucru se află într-o comună aflată în judeţul Prahova, societate care este inclusă în categoria contribuabililor mijlocii şi care potrivit activităţilor pe care le desfăşoară, are o serie de contracte comerciale în derulare, astfel încât pentru a se preîntâmpina un blocaj generat de lipsa inculpatului de la sediul societăţii şi de imposibilitatea de continuare a activităţii specifice, prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca necesară, ţinând cont şi de amploarea activităţilor derulate, ce au determinat includerea sa în categoria de contribuabili sus menţionată.
Aceste considerente au determinat instanţa de fond să aprecieze în mod legal că se impune admiterea solicitării inculpatului şi modificarea obligaţiei impuse acestuia, pe timpul liberări provizorii, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.
Critica parchetului privind inadmisibilitatea solicitării inculpatului, nu este fondată atâta vreme cât prin încheierea rămasă definitivă, instanţa de judecată ce a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune a fixat în sarcina inculpatului obligaţiile impuse de textele legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, dar care prin însăşi trimiterile făcute de legiuitor, sunt aplicabile deopotrivă şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune .
Aceste obligaţii impuse de instanţă inculpatului, deşi sunt prevăzute în conţinutul disp. art.160/2 alin.3 c.pr.penală ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, sunt în egală măsură aplicabile şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune.
Aceasta deoarece, potrivit art.160/4 alin.2 C.pr.penală (privitor la liberarea provizorie pe cauţiune), pe timpul liberării provizorii pe cauţiune, învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei, să comunice orice schimbare a locuinţei şi să respecte obligaţiile prevăzute în art.160/2 alin.3 C.pr.penală,(referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar) pe care instanţa le dispune.
Este de asemenea reală şi împrejurarea că inculpatul şi-a întemeiat prezenta cerere de înlocuire a măsurii dispuse de instanţă pe disp. art.145 alin.2/3 C.pr.penală, text de lege care se referă la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, care în mod evident este o altă instituţie de drept procesual penal, decât cea ce face obiectul prezentei cauze, anume cea vizând liberarea provizorie pe cauţiune.
Aceasta nu constituie însă un motiv pentru a se aprecia ca fiind inadmisibilă prezenta cerere de înlocuire, câtă vreme în considerentele încheierii recurate instanţa a făcut o analiză amplă a temeiurilor pe care inculpatul şi-a fundamentat cererea şi a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile legale ce privesc instituţia liberării provizorii pe cauţiune, fără a face o confuzie între cele două instituţii, aşa cum se susţine în motivele de recurs.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că în cadrul dispoziţiilor legale ce vizează obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberării provizorii pe cauţiune şi sub control judiciar, însăşi normele procesuale fac trimitere la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este nefondată critica ce vizează inadmisibilitatea cererii inculpatului şi inexistenţa unui temei legal pentru a se aprecia ca fiind admisibilă cererea acestuia, deoarece în raport de textele legale sus menţionate se constată că în mod evident există un temei legal pentru admiterea cererii acestuia, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală, aşa cum s-a arătat mai sus.
La examinarea din oficiu a hotărârii, se constată însă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat asupra conţinutului obligaţiei înlocuite în sensul că, în mod greşit a dispus înlocuirea obligaţiei impuse inculpatului de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării.
Astfel, din conţinutul art.160/4 alin.2 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.3 C.pr.penală, rezultă indubitabil că pe timpul liberării provizorii inculpatului i se impune să respecte o serie de obligaţii, între care aceea de a nu depăşi limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar.
Această obligaţie este stipulată în disp. art.160/2 alin.3 litera „a” C.pr.penală şi se observă că acelaşi text de lege prevede la litera „h” obligaţia pe care instanţa o poate impune inculpatului, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei.
Aşa fiind, admiţând cererea inculpatului şi dispunând înlocuirea, instanţa de fond a realizat practic o confuzie între conţinutul obligaţiei prevăzute la litera „a” cu cea prevăzută la litera „h” a art.160/2 alin.3 C.pr.penală, fiind evident că prin modificarea limitei teritoriale a localităţii de domiciliu, cu limita teritorială a ţării, practic obligaţia inculpatului a devenit cea prevăzută la litera „h” din textul sus menţionat, ceea ce în mod evident nu a fost dispus şi nici avut în vedere de către instanţa care prin încheiere definitivă a admis cererea inculpatului de liberare provizorie pe cauţiune.
În concret, reţinându-se ca fiind reală împrejurarea că inculpatul, prin natura activităţii ce o desfăşoară şi care constituie principala sa îndeletnicire generatoare de venituri, este obligat să părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu pentru a se deplasa în afara acestei localităţi, pentru a-şi exercita această activitate, este evident că pentru a se respecta dispoziţiile legale incidente în materia liberării provizorii, se impune modificarea conţinutului obligaţiei impuse, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.
Cum domiciliul inculpatului este în Ploieşti, iar dosarul de fond se află pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Curtea constată că se impune modificarea acestei obligaţii în sensul ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a celor 2 judeţe, Dâmboviţa şi Prahova.
În acest mod, se poate asigura atât respectarea de către inculpat a obligaţiilor impuse în sarcina sa pe timpul liberării provizorii, cât şi desfăşurarea în concret, de către inculpat, a activităţilor în cadrul societăţii comerciale al cărei asociat şi administrator este, pentru garantarea exercitării de către acesta a dreptului la muncă, pe perioada liberării provizorii şi a judecării în fond a cauzei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Aşa fiind, recursul va fi admis şi se va casa în parte încheierea recurată, în sensul că se va modifica controlul judiciar instituit în sarcina inculpatului, prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009, de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă, dispunându-se ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a judeţelor Dâmboviţa şi Prahova, decât în condiţiile stabilite de instanţă, conform art.160/2 pct.2 lit.a rap. la art.160/4 alin.2 C.pr.penală.
