Cererea de chemare în judecată a unei părţi sau a unor părţi la o instanţă civilă nu constituie o “declaraţie” în sensul cerut de dispoziţiile art. 292 din Codul penal, indiferent împotriva căror persoane este îndreptată, ea fiind doar un act procedural de învestire a unei instanţe cu judecarea unei cauze.
Susţinerea prin cererea de învestire a instanţei că o persoană nu are moştenitori urmează să fie dovedită prin probe administrate nemijlocit în faţa instanţei, astfel că aceasta nu poate reprezenta o “declaraţie”, în sensul art. 292 din Codul penal, de natură să producă anumite consecinţe juridice.
(Decizia nr. 1823 din 26 septembrie 2002 – Secţia Ipenală)
Prin Sentinţa penală nr. 98 din 16.01.2002, Judecătoria Giurgiu, în baza art. 292 alin. 1 din Codul penal, a condamnat pe inculpatele D.M. şi V.E. la pedepse de câte 500.000 lei amendă penală, punând în vedere prevederile art. 631 din Codul penal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la data de 28.06.1999 la Judecătoria Giurgiu inculpatele au depus o cerere de chemare în judecată având ca obiect modificarea unui titlu de proprietate.
Acestea au declarat în fals că fratele lor, decedat, nu are moştenitori, astfel că s-a admis cererea de modificare a titlului de proprietate, prin trecerea în calitate de moştenitori a inculpatelor, fiind omişi moştenitorii legali ai soţiei defunctului.
împotriva sentinţei, inculpatele au declarat apel, solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, având în vedere că ele nu au urmărit producerea de consecinţe juridice prin declaraţiile date.
Prin Decizia penală nr. 245 din 24.04.2002, Tribunalul Giurgiu a admis apelurile declarate de inculpate împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 16.01.2002 a Judecătoriei Giurgiu, pe care a desfiinţat-o în latura penală a cauzei, şi a dispus achitarea inculpatelor în temeiul art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. 1 din Codul penal.
Tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt realizate elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât cererea de chemare în judecată nu constituie o declaraţie, în sensul art. 292 din Codul penal, ci un act procedural de învestire a instanţei.
Urmare a recursului declarat de parchet, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Curtea a mai reţinut că pronunţarea hotărârii judecătoreşti se face în baza unor probe care se administrează de instanţă.
Astfel, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu.
NOTĂ:
O cerinţă esenţială pentru îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 292 din Codul penal este ca declaraţia să fie aptă, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească pentru producerea consecinţei juridice preconizate de făptuitor.
Or, cererea de chemare în judecată nu numai că nu are caracterul unei “declaraţii” în sensul art. 292 din Codul penal, dar nu e nici aptă prin ea însăşi să producă anumite consecinţe juridice urmărite de făptuitor.
Astfel, cererea de chemare în judecată este un act procedural care îmbracă acţiunea civilă prin care se declanşează procesul civil. Aceasta are rolul de a învesti instanţa şi de a fixa cadrul procesual în care se va desfăşura judecata şi nu poate produce consecinţe juridice decât în urma administrării unor probe care să dovedească motivele în fapt invocate prin cerere.
Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice pe care le urmăreşte.
