Fapta inculpatului de a smulge, prin surprindere, telefonul mobil aflat la centura părţii vătămate, îndepărtându-se în fugă de locul respectiv, întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu ale celei de furt.
Prin sentinţa penală nr.630 din 5 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia I penală s-a dispus, în baza art.211 alin.2 lit.d şi e Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal, condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a reţinut în fapt că în seara zilei de 19 iunie 2000, în jurul orelor 22:00, inculpatul se afla pe refugiul staţiei R.A.T.B. „Stadion”, de pe şos.Olteniţei. în timp ce partea vătămată C.N. încerca să se urce într-un tramvai, inculpatul s-a apropiat din spatele acesteia şi prin surprindere i-a smuls telefonul mobil prins la centură, îndepărtându-se în fugă.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, susţinând că în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea pentru infracţiunea de tâlhărie, deşi activitatea sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt. A solicitat schimbarea în acest sens a încadrării juridice.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei sub aspectul criticilor formulate, cât şi din oficiu, potrivit prevederilor art.371 alin.2 Cod proc.pen., Curtea a apreciat că apelul inculpatului nu este fondat.
S-a motivat că, faţă de modul în care a acţionat inculpatul, şi anume prin smulgerea telefonului părţii vătămate, profitând şi de întuneric, el a pus victima în neputinţa de a se apăra, mai ales că imediat a părăsit locul faptei în fugă.
în aceste condiţii sunt întrunite elementele caracteristice ale infracţiunii de tâlhărie, neputând fi primită cererea de schimbare a încadrării juridice, astfel încât apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat. (Judecator Viorica Constiniu)
(Secţia I penală, decizia nr.632/2000)
NOTĂ: în acelaşi sens: Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, decizia nr. 647/2000.
Decizia reprodusă mai sus a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului, prin decizia penală nr. 1569/2001 a Curţii Supreme de Justiţie – secţia penală.
Considerăm că soluţiile pronunţate sunt greşite sub aspectul încadrării juridice a faptei inculpatului, care constituie infracţiunea de furt calificat şi nu cea de tâlhărie.
în speţă, sustragerea telefonului mobil s-a făcut fără ca partea vătămată să poată opune rezistenţă, neştiind nimic despre acţiunea ce urma să se comită impotriva sa, deoarece inculpatul s-a apropiat pe întuneric, iar deposedarea a fost instantanee. Victima a realizat cele întâmplate abia după epuizarea elementului material al acţiunii de furt, în timp ce inculpatul se îndepărta, fugind de la locul faptei.
Ca atare, sustragerea nu s-a făcut printr-o formă de constrângere a părţii vătămate pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale.
In raport de aceste considerente, apreciem că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art.208-209 lit.e şi g Cod penal. (Pentru o situaţie de fapt asemănătoare, a se vedea decizia nr.63 din 6 mai 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea nr.58/1968).
