Dispoziţiile art. 5 parag. 3 teza finală din Convenţie prevăd că orice persoană arestată are dreptul să fie liberată în cursul procedurii prin subordonarea unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere.
Dreptul fundamental sus-menţionat instituie posibilitatea efectivă de a putea fi liberată în cursul procedurii şi este subsidiară îndeplinirii sau nu a condiţiilor vizând menţinerea arestării preventive.
Astfel, liberarea provizorie reglementată de dreptul intern este o măsură specială ce poate fi adoptată în condiţiile în care temeiurile arestării preventive mai subzistă fără a fi modificate, având condiţii specifice şi speciale de examinare şi dispunere decât cele generale referitoare la legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Relevant în adoptarea prezentei decizii o constituie opinia judiciară reţinută de către Curtea Drepturilor Omului în două hotărâri relevante, respectiv în hotărârea Calmanovici c. România şi în hotărârea Mihuţă c. România.
Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Decizia nr. 71 din 4 februarie 2010
Tribunalul Constanța, prin încheierea de ședință din 29.01.2010, pronunțată în dosarul penal nr. 11747/118/2009, în baza art. 1608C.proc.pen., raportat la art. 1606și art. 1602alin. (1) C.proc.pen.:
A constatat admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.
în baza art. 160^8a#alin 6 C.proc.pen.:
A respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut următoarele:
Referitor la admisibilitatea cererii, tribunalul constată că sunt întrunite condițiile de fond și de formă pentru ca cererea de liberare provizorie să fie analizată sub aspectul temeiniciei, respectiv cererea cuprinde mențiunile prevăzute de art. 1606C.proc.pen., inculpatul și-a însușit-o, cunoaște condițiile revocării acesteia, și de asemenea infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este prevăzută de lege cu închisoare ce nu depășește 18 ani.
în consecință, tribunalul constată admisibilitatea cererii, urmând a o analiza pe fond, sub aspectul temeiniciei.
Potrivit art. 1602C.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda în cazul în care exista date din care rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat sa săvârșească alte infracțiuni sau ca acesta va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.
Astfel cum s-a constatat și anterior, cu ocazia soluționării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, la datele de 19.11.2009 și 18.12.2009, Tribunalul apreciază din interpretarea acestor dispoziții legale ca instanța nu este obligata sa admită cererea de liberare provizorie în cazul în care nu constata ca inculpatul va încerca sa săvârșească alte infracțiuni sau sa zădărnicească aflarea adevărului. Această concluzie rezulta din modul de formulare al art. 1601și 1602 alin. (1), care acorda inculpatului arestat dreptul de a i se examina temeinicia cererii sale de liberare provizorie, și nu dreptul de a i se acorda liberarea provizorie, și care creează pentru instanța posibilitatea de a admite sau respinge cererea de liberare provizorie, pentru motive de temeinicie, altele decât cele indicate la art. 1602alin. (2) C.proc.pen.
Tribunalul apreciază că temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului C.M., și la respingerea anterioară a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar se mențin și la acest moment procesual.
Măsura arestării preventive se impune a fi menținută în continuare, în raport de gravitatea pericolului pentru ordinea publică resimțit de cetățeni, în condițiile în care ar constata că persoane trimise în judecată pentru infracțiuni de corupție sunt lăsate în libertate, ceea ce ar crea percepția că organele judiciare nu aplică măsuri eficiente care să conducă la descurajarea acestui fenomen infracțional, mai ales în cadrul instituțiilor publice. Este de observat în acest sens percepția diferită a societății asupra gravității unor categorii de infracțiuni, chiar dacă acestea sunt sancționate de legislație cu pedepse în cuantumuri comparabile, în sensul că infracțiunile care prejudiciază un ansamblu larg al funcționării societății – cum sunt cele derivate din modul defectuos de îndeplinire a atribuțiilor de către instituțiile statului față de cetățeni – sunt percepute ca având o periculozitate și un impact deosebite asupra societății, în comparație cu infracțiunile care prejudiciază persoane determinate, și ale căror consecințe negative se răsfrâng numai asupra acestor persoane, și nu asupra masei cetățenilor.
Se impune în continuare, în acest stadiu procesual, continuarea cercetării judecătorești cu luarea măsurilor procesuale adecvate asigurării celerității soluționării cauzei și aflării adevărului în cauză, una din aceste măsuri fiind menținerea stării de arest preventiv a inculpatului.
în termen legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.M., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greșitei respingeri a cererii de liberare provizorie.
Verificând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, curtea apreciază recursul ca fiind fondat.
Astfel, se constată că prima instanță nu a justificat în mod corespunzător respingerea cererii de liberare provizorie, ci doar a precizat că pericolul generat de lăsarea în libertate a inculpatului ar subzista.
Motivarea instanței de fond este generică și nu face referire la situația concretă a inculpatului, reprezentând o încălcare a dispozițiilor art. 5 parag. 3 teza finală din Convenție, ce prevede că orice persoană arestată are dreptul să fie liberată în cursul procedurii prin subordonarea unei garanții care să asigure prezentarea persoanei la audiere.
Se evidențiază că dreptul fundamental sus-menționat instituie posibilitatea efectivă de a putea fi liberată în cursul procedurii și este subsidiară îndeplinirii sau nu a condițiilor vizând menținerea arestării preventive.
Astfel, liberarea provizorie reglementată de dreptul intern este o măsură specială ce poate fi adoptată în condițiile în care temeiurile arestării preventive mai subzistă fără a fi modificate, având condiții specifice și speciale de examinare și dispunere decât cele generale referitoare la legalitatea și temeinicia arestării preventive.
A aprecia în mod contrar, ar însemna ca dispozițiile vizând liberarea provizorie să nu mai aibă efect, întrucât în cazul în care aceasta s-ar dispune numai în măsura în care temeiurile arestării preventive nu mai subzistă sau sunt înlocuite, (ce ar constitui condiții pentru dispunerea liberării provizorii implicite, fără a fi prevăzute în mod expres de lege), s-ar suprapune cu dispozițiile legale ce reglementează revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu altă măsură.
Chiar dacă obligațiile și garanțiile impuse pe timpul liberării provizorii își au în mare parte corespondent în obligațiile și garanțiile prevăzută de art. 145 C.proc.pen., situația juridică a liberatului provizoriu este diferită de cea a persoanei față de care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin restrictivă.
Ca atare, se apreciază că argumentele vizând subzistența sau nu a dispozițiilor art. 148 lit. f) C.proc.pen., pentru luarea hotărârii în condițiile art. 1602C.proc.pen., nu sunt relevante întrucât aplicarea acestei din urmă măsuri nu este condiționată de lipsa de subzistență a temeiurilor reținute cu ocazia arestării preventive.
în plus, în raport de motivarea generică a hotărârii de a respinge cererea de liberare provizorie, în cauză s-a făcut o aplicare greșită a art. 5 parag. 3 teza finală din Convenție în contextul în care judecata în primă instanță la care este supus inculpatul, se află în stadiul de finalizare, iar scopul păstrării în deținere preventivă a inculpatului nu se mai justifică întrucât nu se mai poate susține că acesta s-ar putea sustrage de la judecată sau ar putea influența bunul mers al procesului prin ascunderea sau distrugerea vreunei probe sau prin influențarea vreuneia din persoanele a căror ascultare de către instanță urmează a fi efectuată.
Relevant în adoptarea prezentei decizii o constituie și opinia judiciară reținută de către Curtea Drepturilor Omului care susține acest punct de vedere în două hotărâri relevante, respectiv în hotărârea Calmanovici c. România și în hotărârea Mihuță c. România.
Ca atare, întrucât Curtea apreciază că în concret în cazul recurentului inculpat nu se poate justifica prin date precise, dovedite și dincolo de orice îndoială că acesta ar avea intenții evidente de a se sustrage judecății, sau că ar putea îngreuna procesul prin sustragerea sau distrugerea mijloacelor de probă sau influențarea vreunui martor, parte sau expert, urmează a constata caracterul nelegal al încheierii recurate, a o casa și a dispune pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Prin liberarea sa pe timpul procesului sub controlul judiciar al instanței s-ar asigura atât respectarea drepturilor individuale ale inculpatului cât și scopul bunei desfășurări a procesului penal, asigurarea acestor imperative fiind realizată prin măsurile și obligațiile impuse inculpatului și prin sancțiunile prevăzute de lege în caz de nerespectare a acestora.
Ca atare, admițându-se recursul, casându-se încheierea recurată și rejudecând admițându-se cererea de liberare provizorie se va dispune și punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în cauză, dacă nu este arestat sau reținut în altă cauză.
Totodată, inculpatului i se va atrage atenția asupra sancțiunii ce ar putea interveni în cazul încălcării cu rea-credință a condițiilor liberării provizorii.
Se va face și aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 192 alin. (3) C.proc.pen.
(Judecător Marius Epure)
