1. Obiectul material al infracţiunii de spălare de bani îl formează bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept cu privire la acestea. Obiectul material al infracţiunii de spălare de bani poate fi bunul imobil cumpărat de inculpaţi cu bani obţinuţi din infracţiunea de proxenetism.
Pentru existenţa infracţiunii de spălare de bani prevăzută de Legea nr. 656/2002, care a menţinut încriminarea de la art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999, nu este necesar ca banii ce trebuie spălaţi să provină dintr-o infracţiune comisă de o altă persoană. Autorul unei infracţiuni din care provin banii ce trebuie spălaţi poate să fie autorul acţiunilor de spălare de bani.
2. Potrivit art. 25 din Legea nr. 21/1999 [dar şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 23 din lege se dispune, în condiţiile art. 118 C. pen., şi confiscarea bunurilor care fac obiectul infracţiunii, iar dacă acestea nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
3. Confiscarea sumelor de bani obţinute prin comiterea infracţiunii de proxenetism şi confiscarea bunului, obiect al spălării banilor proveniţi din aceeaşi
infracţiune, nu reprezintă o dublă confiscare; ele sunt confiscări distincte, ce sancţionează persoane diferite, pentru fapte diferite.
I.C.C.J., s.pen., dec. nr. 2984/25.09.2008
Prin sentinţa penală nr. 721/12.12.2006 pronunţată de Tribunalului Cluj, au fost condamnaţi inculpaţii:
• F.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de: evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d), art. 13 C. pen. (faptă din 10.03.1999); fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. e) C. pen. (faptă din 20.11.2000); evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d), art. 13 C. pen. (faptă din 20.11.2000); spălare a banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c), art. 13 C. pen. (faptă din 20.11.2000).
• F.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de: fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. e) C. pen. (faptă din 20.11.2000); evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 74 lit. a), art.76 lit. d), art. 13 C. pen. (faptă din 20.11.2000); spălare a banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c), art. 13 C. pen. (faptă din 20.11.2000).
• T.P.A., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută dc art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 13 C. pen. (faptă din 04.04.2001).
In temeiul art. 14 C. proc. pen., art. 998, art. 1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii la despăgubiri civile, astfel: 82.000 ROL – F.S. şi
180.000 ROL – F.S., în solidar cu F.A., cu dobândă legală şi penalităţi de întârziere pentru ambele sume, de la data autentificării contractelor de vânzare-cumpărare a celor două apartamente, până la plata integrală a sumelor către Statul român, prin D.G.V.F.P.
S-a menţinut sechestrul asigurător şi inscripţia ipotecară asupra apartamentului proprietatea inculpaţilor F.S. şi F.A., până la recuperarea de către Statul român a echivalentului în lei a sumei de 150.000 mărci germane, sumă confiscată prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, de la R.(F.)S.
S-a constatat că sumele de 350.000.000 ROL, folosită la cumpărarea apartamentului, respectiv 13.500.000 milioane ROL, cu cât s-a vândut autoturismul Dacia 1300, se regăsesc în sumele de 150.000 mărci ger
mane şi 47.000 mărci germane, a căror confiscare a fost dispusă prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul T., la 3 ani şi 6 luni închisoare, la 2 ani închisoare F.S. şi la 4 ani închisoare R.S., fiica inculpatei F.S., cu în regim de detenţie şi s-a dispus confiscarea de la R.S. a sumei de 150.000 mărci germane sau echivalentul în lei la data plăţii, iar de la inculpatul T.P.A. a sumei de 47.000 mărci germane sau echivalentul în lei la data plăţii.
S-a reţinut că în perioada anilor 1999-2001, inculpaţii, condamnaţi prin sentinţa sus-menţionată, au racolat, traficat şi obligat să practice prostituţia la barul C. din localitatea Domazlice din Cehia, administrat de R.S., mai multe fete din România, faptă pentru care, aşa cum s-a arătat, s-a dispus condamnarea inculpaţilor şi confiscarea sumelor de bani obţinute din infracţiunea de prostituţie.
O parte din sumele de bani obţinute din prostituţie de R.S. au fost date inculpaţilor F.S. şi F.A. pentru a cumpăra două apartamente, după cum arată inculpata F.S. Conform declaraţiei inculpatei F.S. şi probelor din dosar, fiica ei R.S. trimitea periodic sume de bani cuprinse între 500 şi
3.000 mărci germane, iar din banii primiţi în acest scop, inculpata F.S. a cumpărat de la martora B.M. apartamentul nr. 40, situat în Cluj-Napoca.
Apartamentul a fost cumpărat cu suma de 180.000.000 lei, iar inculpata F.S. a declarat la că a cumpărat apartamentul cu suma de 100.000.000 lei, achitând statului o taxă de 2.000.000 lei, în loc de
2.800.000 lei, şi timbru judiciar în sumă de 30.000 lei, în loc dc 20.000 lei, prejudiciul cauzat statului fiind de 820.000 lei.
Tot din banii proveniţi din prostituţie şi trimişi de R.S., inculpaţii F.S. şi F.A. au cumpărat în Cluj-Napoca apartamentul nr. 39, vânzători fiind martorii P.L. şi P.V.
Apartamentul a fost cumpărat cu suma de 350.000.000 lei, iar inculpaţii F.S. şi F.A. au dcclarat la notar ca au cumpărat apartamentul cu suma de 170.000.000 lei, achitând statului o taxă de 2.700.000 lei, în loc de 4.500.000 lei, prejudiciul cauzat statului fiind de 1.800.000 lei.
O parte din banii obţinuţi din prostituţie de către inculpatul T.P.A. au fost folosiţi la achiziţionarea de la martorul F.I., la 04.04.2001, a autoturismului marca Dacia 1300, cu suma dc 11.000.000 lei, care a fost vândut cu suma de 13.500.000 lei.
S-a constatat că faptele inculpaţilor de a cumpăra două apartamente, inculpata F.S. şi un apartament, inculpatul F.A. declarând la notar, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, preţuri mai mici decât preţurile reale de cumpărare, în scopul achitării la bugetul statului a unor taxe mai reduse, folosind la cumpărarea apartamentelor banii obţinuţi de R.S. din infracţiunea de proxenetism, cunoscând că banii provin din infracţiunea comisă în perioada 1999-2001 şi sunt expediaţi celor doi inculpaţi în scopul achiziţionării apartamentelor, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de: evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d), art. 13 C. pen. (faptă din 10.03.1999); fals în declaraţii, prevăzută de art. 292, art. 74 lit. a), art. 76 lit. e) C. pen. (faptă din 20.11.2000); evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d), art. 13 C. pen. (faptă din 20.11.2000); spălare a banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c), art. 13 C. pen.
Fapta inculpatului T.P.A., care la începutul anului 2001 a primit diferite sume de bani (mărci germane) de la R.S., condamnată definitiv pentru infracţiunea de proxenetism, aşa cum s-a arătat mai sus, infracţiune pentru care şi inculpatul T. a fost condamnat, şi procurarea cu o parte din bani a unui autoturism, aşa cum s-a arătat mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 13 C. pen. (faptă din 04.04.2001).
In declaraţia sa, inculpata F.S. arată că fiica sa, S.F., ulterior căsătorită R. cu un cetăţean ceh, a lucrat începând din 1996 ca dansatoare la barul M. din Cluj-Napoca, iar din 1998 a început să lucreze în Cehia, revenind în ţară lunar şi dându-i sume de bani pentru întreţinerea familiei, inculpata F.S. declarând că: „în perioada respectiva locuiam în condiţii total insalubre, într-o cameră de 16 mp, cinci persoane, şi ne descurcam foarte greu”.
Tot prin declaraţia respectivă, dată în prezenţa apărătorului, inculpata F.S. arată că banii primiţi de la fiica ei şi i-a depus la bancă într-un cont deschis pe numele ei (F.S.) şi că din banii respectivi a cumpărat un apartament în 1999.
Intrând în relaţii cu cetăţeanul ceh R., cu care s-a căsătorit în martie 2000, periodic trimitea acasă sume de bani în valută, cuprinse între 500 şi 3.000 mărci germane; astfel, la data de 20.11.2000, din banii primiţi de
la fiica sa, Ş., din practicarea prostituţiei, a mai cumpărat un apartament, în acelaşi bloc din Cluj-Napoca, în anul 1999 a cumpărat apartamentul nr. 40, iar în anul 2000 a cumpărat apartamentul nr. 39 şi probabil dacă nu ar fi început în acea perioadă urmărirea penală, ar fi cumpărat toate apartamentele din acel bloc.
In continuarea declaraţiei, inculpata arată ca ea gestiona banii fiicei sale şi că de multe ori însoţea fetele până la Budapesta, unde le preda şoferului trimis din Cehia de fiica sa, prin care-i trimitea diverse sume de bani din care a cumpărat apartamentele arătate mai sus.
Primul apartament a fost cumpărat de inculpata F.S., iar al doilea apartament a fost cumpărat de inculpaţii F.S. şi F.A.
In declaraţia dată, inculpata F.S. arată că „a declarat la notar sume mai mici decât preţul real de cumpărare al apartamentelor pentru ca să plătesc o sumă mai mică pentru taxe”.
Inculpatul T.P.A. arată în declaraţia sa că la data de 15.07.2000, atât inculpata F.S., cât şi inculpatul F.A. au dus-o pe V.C. până la vama Borş, unde au predat-o şoferului Z., trimis de fiica lor S. pentru a o transporta la barul C. administrat de S., că inculpata F.S. a racolat anumite fete şi că toţi ştiau că fetele practicau prostituţia la barul C.
Dacă în primele declaraţii din dosarul în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 794/2003, inculpata F.S. a avut o atitudine sinceră, ulterior aceasta a încercat să nege săvârşirea infracţiunilor, arătând că a recunoscut că ştia faptul că banii primiţi de la fiica sa S. provin din practicarea prostituţiei deoarece, fiind arestată, dorea să fie lăsată în pace. La notar susţine că a declarat preţul de cumpărare al primului apartament ca fiind suma de 180.000.000 lei, iar pentru cel de al doilea, suma de 300.000.000 lei, însă notarul a spus că în zonă apartamentele sunt la 100.000.000 (pentru primul apartament), respectiv 175.000.000 lei (pentru al doilea apartament); conform declaraţiei inculpatei, notarul a trecut în contractul autentic sume mai mici; cu alte cuvinte, notarul a trecut un preţ mai mic de vânzare-cumpărare, deşi interesul lui era să treacă preţul real, onorariul notarului oscilând în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare. La fel arată şi inculpatul F.A., carc spune că a declarat că preţul de cumpărare a apartamentului a fost dc 300.000.000 lei, că la notar au fost prezenţi şi vânzătorii P., însă notarul le-a spus că în zonă apartamentele au un preţ de cca. 175.000.000 lei, astfel încât în contract notarul a trecut accastă din urmă cifră, cu toate că i s-a adus la cunoştinţă preţul real de vânza-re-cumpărare ca fiind mai mare; altfel spus, fară niciun temei, notarul lucra împotriva propriilor lor interese cu bună ştiinţă.
Martora P.V. arată că a vândut apartamentul cu suma de 350.000.000 lei, sumă din care martora a primit 175.000.000 lei, iar fostul soţ, P.L., la rândul lui a primit din suma de 350.000.000 lei partea lui de
175.000.000 lei, în instanţă declarând că apartamentul a fost vândut cu suma de 280.000.000 lei; întrebată fiind de ce anterior a declarat altă sumă, martora arată că nu poate preciza exact suma cu care a fost vândut apartamentul, fapt ce a determinat instanţa să creadă că martora a spus adevărul când a declarat că preţul de vânzare al apartamentului a fost de 350.000.000 lei.
La fel a procedat şi martorul P.L., care arată că a vândut apartamentul cu suma de 280.000.000 lei şi că a primit din preţ suma de 140.000.000 lei, diferenţa de 140.000.000 lei fiind primită de fosta soţie, martora P.V., însă atunci când a fost întrebat de ce anterior a declarat că a primit
150.000.000 lei, martorul declară că este real că a primit 150.000.000 lei, nu 140.000.000 lei, toate acestea determinând instanţa să aprecieze că martorii ori nu-şi amintesc, ori inculpaţii au încercat să-i determine să declare într-un anumit fel.
Martorii vânzători ai apartamentelor cumpărate de inculpaţii F. au încercat prin declaraţiile lor să-i ajute, însă atunci când erau întrebaţi de contradicţiile dintre ultimele declaraţii şi cele date anterior, arătau că sumele de bani declarate ca primite prin declaraţiile anterioare corespund realitătii.
Pentru a demonstra că cele două apartamente nu au fost cumpărate cu sumele de bani provenite din practicarea prostituţiei la barul C. administrat de fiica lor S., inculpaţii F. au declarat că inculpatul F.A. ar fi primit de la mama sa, F.L., decedată la data de 19.01.2001, suma de 600.000.000 lei cu titlu de moştenire.
Inculpatul mai are un frate şi o soră, aceştia primind cu titlu de moştenire bunuri imobiliare, însă niciunul din cei doi fraţi ascultaţi ca martori nu declară că au văzut sume mari de bani asupra defunctei F.L. şi nici când aceasta ar fi predat respectiva sumă inculpatului; martora Z.M., sora inculpatului F.A., arată: „M-am mirat că mama mea i-a dat fratelui meu o sumă atât de mare, deoarece nu puteam să-mi explic de unde a avut mama mea o sumă aşa de mare”, declaraţie care se coroborează cu afirmaţi a inculpatei F.S. că până la data plecării în străinătate a Ş., au trăit în condiţii mizerabile, 5 persoane într-o cameră de 16 mp.
Inculpaţii F. au încercat să demonstreze că au avut posibilitatea să cumpere cele două apartamente, inculpatul F.A. lucrând ca tractorist, însă dacă cei doi ar fi avut posibilităţi să cumpere o locuinţă, nu ar fi stat 5 persoane într-o cameră de 16 mp, aşa cum arată inculpata F.S. că au stat,
până în 1999, iar din martie 1999 şi până în noiembrie 2000 să cumpere două apartamente.
Materialul probator aflat la dosar arată că inculpatul F.A. este străin de moştenirea după defuncta mamă, F.L., iar atât timp cât inculpatul F.A. nu a moştenit nimic după defuncta mamă, F.L., atât el cât şi soţia sa F.S. nu puteau să cumpere cele două apartamente decât cu banii obţinuţi din prostituţie, aşa cum în mod sincer a recunoscut inculpata F.S. în momentul declanşării urmăririi penale, starea de fapt şi vinovăţiile reţinute prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca având autoritate de lucru judecat.
In ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor F., instanţa a apreciat că probele administrate dovedesc pe deplin că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de infracţiunile sus-menţionate.
Referitor la latura civilă a cauzei, Statul român, prin D.G.V.F.P. Cluj, s-a constituit parte civilă cu sumele de 820.000 ROL şi 1.800.00 ROL, reprezentând diferenţele de taxe neachitate de inculpaţii F., astfel că aceştia au fost obligaţi la plata sumelor menţionate, cu dobânda legală şi penalităţi.
Atât Legea nr. 21/1999, cât şi O.U.G. nr. 177/2002 prevăd confiscarea bunurilor sau a sumelor de bani în cazul negăsirii bunurilor care fac obiectul infracţiunii de spălare a banilor, însă cum prin sentinţa penală nr. 794/2003 s-a dispus confiscarea sumelor de bani de la R.S. şi T.P.A., sumele fiind arătate mai sus, în cauză nu se mai pot confisca, în caz contrar fiind vorba de o dublă confiscare; cum în faza de urmărire penală s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător prin inscripţia ipotecară dispusă asupra apartamentului, s-a menţinut acest sechestru, până la recuperarea de către Statul român a echivalentului sumei de 150.000 mărci germane, confiscate prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, apartamentul fiind cumpărat cu bani proveniţi din suma confiscată prin această sentinţă.
împotriva sentinţei Tribunalului Cluj, în termen legal, au declarat apel inculpaţii F.A. şi F.S.
Prin decizia penală nr. 199/A/2007/20.12.2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii F.A. şi F.S. împotriva sentinţei penale nr. 721/12.12.2006 a Tribunalului Cluj, care a fost desfiinţată doar cu privire la dispoziţiile privind măsurile asigurătorii şi, pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite, în temeiul art. 343 alin. (3) şi art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra apartamentului proprietatea inculpaţilor
F.A. şi F.S. A dispus şi radierea inscripţiei ipotecare asupra imobilul de mai sus, notată sub nr. 4245/2006, din cartea funciară, mai sus arătată.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă, pe baza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, ce a fost judicios analizat şi interpretat, a reţinut o stare de fapt corespunzătoare realităţii, constând în aceea că, în perioada 1999-2000, inculpaţii F.S. şi F.A. au primit sume importante de bani în valută, mărci germane, de la fiica lor R.S., condamnată definitiv pentru infracţiunea de proxenetism, cunoscând că banii proveneau din această infracţiune, sume pe care le-au folosit pentru achiziţionarea unui apartament în Cluj-Napoca şi, totodată, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a acestui apartament, autentificat la 20.11.2000, au declarat în faţa notarului public un preţ nereal, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, aceste din urmă operaţiuni realizându-se de către inculpata F.S. şi cu ocazia achiziţionării unui alt apartament, tot în Cluj-Napoca, la 10.03.1999.
S-a mai reţinut că vinovăţia inculpaţilor este dovedită în cauză, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, cu: declaraţiile inculpaţilor din cursul urmăririi penale, în care au recunoscut că au declarat un preţ mai mic la notar, pentru a plăti taxe reduse; declaraţiile martorilor B.M., M.G., P.V., P.L., din cursul urmăririi penale, chiar dacă inculpaţii au revenit în cursul judecăţii asupra declaraţiilor anterioare, iar martorii au încercat să le susţină varianta, aceştia din urmă neputând da explicaţii plauzibile privind modificarea poziţiei lor procesuale, afirmând fie că din eroare au declarat alte sume de bani în cursul urmăririi penale, fie că nu ştiu ce sume s-au trecut în contracte, deşi acestea au fost citite şi semnate de mar-
tori, în calitate de vânzători. In aceste condiţii, în mod justificat, prima instanţă a apreciat ca nesincere declaraţiile acestora din cursul judecăţii, reţinându-le pe cele din cursul urmăririi penale, ca exprimând realitatea.
Corect a fost soluţionată şi latura civilă, fiind obligaţi inculpaţii la plata către partea civilă Statul român, de despăgubiri civile reprezentând diferenţele dc taxe neachitate de inculpaţi, prin declararea unui preţ nereal în faţa notarului, 820.000 ROL, respectiv 1.800.000 ROL. în dispozitivul hotărârii însă s-au trecut, probabil din eroare, sumele de 82.000 ROL şi
180.000 ROL, reglementarea situaţiei sub acest aspect, al cuantumului despăgubirilor, neputându-se face în apel, pentru că s-ar agrava situaţia inculpaţilor în propria lor cale de atac.
In privinţa infracţiunii de spălare a banilor, s-a reţinut că însăşi inculpata F.S. a recunoscut, în cauza în care a fost cercetată pentru infracţiunea
de proxenetism alături de fiica sa R.S., că a primit sume de bani de la fiica sa, cuprinse între 500 şi 3.000 mărci germane, din descrierea propriei activităţi infracţionale rezultând că ea cunoştea provenienţa banilor, că ea era cea care gestiona banii şi că din aceştia a cumpărat două apartamente în Cluj-Napoca. în cauză, la fel ca şi soţul său, a negat constant că banii din care s-au cumpărat cele două apartamente ar fi provenit din infracţiunea de proxenetism comisă de fiica sa, încercând să probeze că banii au provenit din venituri proprii şi dintr-o moştenire a soţului. Apărările celor doi inculpaţi sunt însă infirmate de declaraţiile membrilor familiei, de certificatul de moştenitor după defuncta F.L., mama inculpatului F. A., din care rezultă că acesta a renunţat la moştenirea după mama sa, posibilităţile materiale reduse de care dispuneau inculpaţii în perioada respectivă, relaţiile strânse dintre inculpaţi şi condamnata R.S. în timpul cât aceasta se ocupa de recrutarea de fete pentru prostituţie, ajutată fiind de mama sa, relaţiile dintre cei doi soţi inculpaţi – fiind exclus ca inculpatul F.A., împreună fiind cu soţia sa, să nu ştie de unde au provenit banii cu care au cumpărat apartamentul, de vreme ce nu a putut dovedi că el a contribuit cu banii provenind din moştenire. De altfel, în mod detaliat, punctual, au fost analizate de prima instanţă apărările inculpaţilor, explicându-se de ce acestea nu au putut fi luate în considerare.
Aşa fiind, nu a fost primită solicitarea privind achitarea inculpaţilor pentru cele două infracţiuni, de evaziune fiscală şi spălare de bani, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora (latura obiectivă şi latura subiectivă), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., din considerentele mai sus expuse raportat la motivarea primei instanţe rezultând că faptele au fost comise de inculpaţi în modalitatea descrisă, cu vinovăţie.
In ceea ce priveşte solicitarea de achitare a inculpaţilor pentru aceleaşi infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)
C. proc. pen., pe motiv că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, raportat la data săvârşirii faptelor şi modificările legislative intervenite între timp în actele normative care incriminează faptele, de asemenea, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele motive:
Infracţiunile de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpaţilor au fost comise la 10.03.1999 (inculpata F.S.) şi la 20.11.2000 (inculpaţii F.S. şi F.A.), în vigoare fiind la aceste date Legea nr. 87/1994, încadrarea juridică fiind făcută în dispoziţiile art. 12 din această lege, care incrimina sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, printre altele, prin ascunderea obiectului taxabil (modalitate de comitere a faptei,
reţinută şi în speţă), inculpaţii ascunzând, în parte, obiectul taxabil, preţul real al apartamentului vândut.
Este adevărat că la 27.08.2005 a intrat în vigoare Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la această dată fiind abrogată Legea nr. 87/1994, dar aceasta nu înseamnă că faptele prevăzute de legea veche au fost dezincriminate, câtă vreme ele se regăsesc în legea nouă [în speţă, în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a), ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale].
De altfel, prima instanţă a făcut aplicarea legii penale mai favorabile – art. 13 C. pen., raportat la limitele de pedeapsă diferite prevăzute de cele două acte normative.
De asemenea, infracţiunea de spălare a banilor, reţinută în sarcina celor doi inculpaţi, a fost comisă la 20.11.2000, dată la care era în vigoare Legea nr. 21/1999, care incrimina fapta de dobândire a unor bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de proxenetism, în dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. c), infracţiunea fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani.
La data de 15.12.2002 a intrat în vigoare Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, la această dată fiind abrogată Legea nr. 21/1999, dar, ca şi în cazul anterior, faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, cel puţin în cazul de faţă, nu au fost dezincriminate, ele regă-sindu-se în dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. c) din noua lege, dobândirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, limitele de pedeapsă fiind aceleaşi ca în legea veche, însă instanţa a făcut aplicarea art. 13 C. pen., raportat la condiţiile de incriminare (în vechea reglementare se sancţiona dobândirea bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea anumitor infracţiuni, pe când în actuala reglementare nu se mai distinge după infracţiunile din care provin bunurile).
In privinţa infracţiunii de fals în declaraţii, necontestată în cele din urmă, în apel, instanţa de fond a făcut o individualizare corectă a pedepselor aplicate inculpaţilor, valorificând eficient criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., coborând chiar pedepsele sub minimul special, ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., astfel că nu este întemeiată nici solicitarea privind achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., în condiţiile în care inculpata F.S. are antecedente penale, iar inculpatul
F.A., deşi nu are antecedente, a avut o atitudine nesinceră şi neputându-se face abstracţie de ansamblul activităţii infracţionale din prezenta cauză,
pentru a se putea aprecia că faptele lor sunt în mod vădit lipsite de importanţă.
S-a constatat, de asemenea, că neîntemeiat este şi motivul de apel privind nelegala citare a părţii civile Statul român, care s-a făcut prin
D.G.F.P. Cluj, în loc să se facă prin A.N.A.F.
Astfel, potrivit H.G. nr. 495/2007, art. 4 alin. (2) pct. 44, A.N.A.F. reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind raporturile juridice fiscale şi alte activităţi ale agenţiei, direct sau prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în baza mandatelor transmise.
Este adevărat că în cauză, prima instanţă a citat, în calitate de parte civilă, doar D.G.F.P. Cluj, fară ca aceasta să aibă vreun mandat de reprezentare din partea A.N.A.F.
Cu toate acestea, nelegala citare a unei părţi, care a lipsit la judecată, constituie o cauză de desfiinţare a hotărârii atacate numai dacă este invocată, ca motiv de apel, de însăşi partea faţă de care procedura de citare nu a fost regulat îndeplinită, nu şi de o altă parte din proces, căci, de exemplu, inculpaţilor din speţă nu li s-a adus nicio vătămare prin aceasta.
Pe de altă parte, nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor este o nulitate relativă, care se acoperă în condiţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen. şi, chiar dacă, potrivit art. 197 ultimul alineat C. proc. pen., nulităţile relative pot fi invocate şi din oficiu, acest lucru nu este aplicabil în speţă, întrucât anularea actului nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Curtea a constatat însă că este fondat apelul inculpaţilor, în privinţa criticii aduse hotărârii atacate, sub aspectul modului de soluţionare a problemei măsurii asigurătorii.
Astfel, prima instanţă a menţinut sechestrul asigurător asupra imobilului, obiect al infracţiunii de spălare de bani, sechestru instituit în cursul urmăririi penale, cu motivarea că, odată ce banii cu care s-a cumpărat acest imobil au fost confiscaţi prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca (prin care R.S. a fost condamnată pentru proxenetism), nu se mai poate dispune o nouă confiscare în prezentul dosar, pentru că aceasta ar însemna o dublă sancţionare, o dublă confiscare.
Raţionamentul instanţei este greşit pentru că, potrivit art. 25 din Legea nr. 21/1999 [dar şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 23 din lege, se dispune în condiţiile art. 118 C. pen. şi confiscarea bunurilor care fac obiectul infracţiunii, iar dacă acestea nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Or, în cursul urmăririi penale, procurorul a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra imobilului, tocmai în vederea confiscării, invocând art. 25 alin. (6) din Legea nr. 656/2002 [deşi, în cauză, făcându-se aplicarea art. 13 C. pen., nu era incident acest articol, ci art. 25 din Legea nr. 21/1999 şi art. 164 alin. (1) C. proc. pen.].
Instanţa nu a procedat la confiscarea bunului, obiect al infracţiunii de spălare de bani, deşi acesta există, astfel că măsura sechestrului asigurător a rămas fară obiect. Nu poate fi menţinut sechestrul, aşa cum a dispus instanţa, până la recuperarea de către stat a echivalentului în lei a sumei de 150.000 mărci germane, confiscată de la R.S. (fiica inculpaţilor, condamnată pentru proxenetism), pe de o parte pentru că sechestrul din cauză are un alt obiect, garantarea aducerii la îndeplinire a confiscării bunului, obiect al infracţiunii de spălare de bani, iar pe de altă parte, doar o parte din suma confiscată a fost folosită la cumpărarea imobilului pentru a cărui confiscare s-a instituit sechestrul asigurător.
Nu se poate vorbi de o dublă confiscare, pentru că, în cauză, obiectul confiscării îl constituie bunul obţinut prin comiterea infracţiunii de spălare de bani, iar în cauza privind-o pe R.S., confiscarea a privit suma de bani obţinută de aceasta, prin comiterea infracţiunii de proxenetism (din care doar o parte s-au folosit pentru cumpărarea imobilului ce trebuia confiscat în prezenta cauză), fiind vorba deci de confiscări distincte, ce sancţionau persoane diferite, pentru fapte diferite.
Aşa fiind, instanţa de apel a concluzionat că se impunea în speţă confiscarea imobilului dobândit de cei doi inculpaţi cu bani proveniţi din infracţiunea de proxenetism, comisă de fiica acestora, R.S., însă, dat fiind că suntem în apelul inculpaţilor, nu li se poate agrava acestora situaţia în propria cale dea atac, astfel că instanţa de apel nu poate dispune ea această măsură.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpaţii F.S. şi F.A. şi partea civilă A.N.A.F.
Examinând decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate de recurcnţi, care vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare
prevăzute de art. 3859 pct. 15 şi 18 C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul parchetului şi recursurile inculpaţilor F.S. şi F.A. sunt fondate, iar recursul părţii civile A.N.A.F. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
înalta Curte constată că primele instanţe au făcut o amplă şi judicioasă analiză şi interpretare a probelor din dosar, reţinând o corectă stare de fapt, neconstatându-se existenţa vreunei erori grave de fapt în sensul
art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., pentru a se putea reţine existenţa acestui caz de casare.
Cu privire la infracţiunea de spălare de bani prevăzută şi pedepsită de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent Legea nr. 656/2002), săvârşită de inculpata F.S., instanţa de recurs constată că solicitarea inculpatei de încetare a procesului penal întrucât există autoritate de lucru judecat raportat la dispoziţiile sentinţei nr. 794/24.06.2003 pronunţată în dosarul nr. 7008/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, este nefondată.
Astfel, potrivit art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., procesul penal încetează când există autoritate de lucru judecat. Suntem în prezenţa acestui temei de încetare a procesului penal când aceeaşi persoană a fost condamnată printr-o sentinţă definitivă pentru aceeaşi faptă penală.
Or, inculpata F.S. a fost condamnată definitiv pentru infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen. şi trimisă în judecată şi condamnată în dosarul de faţă pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999 (în prezent, Legea nr. 656/2002). Examinând conţinutul celor două infracţiuni, se observă că acesta este diferit atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi în ceea ce priveşte latura subiectivă a celor două infracţiuni. Şi sub aspectul obiectului material, cele două infracţiuni sunt diferite.
Astfel, obiectul material al infracţiunii de spălare de bani îl formează bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept cu privire la
acestea. In cazul de faţă, obiectul material al infracţiunii de spălare de bani îl constituie bunul imobil cumpărat, respectiv apartamentul cumpărat de inculpaţi cu bani obţinuţi de fiica lor şi de inculpata F.S. din infracţiunea de proxenetism.
Aşa cum este reglementată infracţiunea de spălare a banilor de Legea nr. 656/2002, care a menţinut încriminarea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1999, pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca banii ce trebuie spălaţi să provină dintr-o infracţiune comisă de o altă persoană. Cu alte cuvinte, autorul unei infracţiuni din care provin banii ce trebuie spălaţi poate să fie autorul acţiunilor de spălare de bani. Această problemă se pune numai în cazul inculpatei F.S., care a investit în cumpărarea imobilului bani obţinuţi de ea din infracţiunea de proxenetism. Mai mult, la cumpărarea acestui apartament, inculpata a folosit nu doar banii obţinuţi de ea, dar şi banii obţinuţi de fiica ei, R.S., astfel
că elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnată sunt îndeplinite.
Aşa fiind, înalta Curte constată că nu sunt temeiuri pentru încetarea procesului penal pentru această infracţiune, aşa cum a solicitat inculpata.
Cu privire la infracţiunea de spălare de bani săvârşită de inculpatul F.A., instanţa de recurs reţine că primele instanţe au stabilit în mod corect starea de fapt, în sensul că inculpatul, împreună cu soţia sa F.S., au cumpărat cu banii obţinuţi de aceasta din urmă şi de fiica lor R.S. din săvârşirea infracţiunii de proxenetism, un apartament situat în Cluj-Napoca, la data de 20.11.2000. Deşi inculpatul a contestat că ar fi ştiut de provenienţa banilor, în mod corect primele instanţe, coroborând probele administrate în cele două faze ale procesului penal, au stabilit că inculpatul avea cunoştinţă că banii au provenit din săvârşirea infracţiunii de proxenetism de către soţia şi fiica sa.
Apărările celor doi inculpaţi în sensul că banii provin din economiile lor şi dintr-o moştenire de la mama inculpatului F.A. au fost infirmate de declaraţiile membrilor familiei, de certificatul de moştenitor după defuncta F.L., mama inculpatului F.A., din care rezultă că acesta a renunţat la moştenirea după mama sa, posibilităţile materiale reduse de care dispuneau inculpaţii în perioada respectivă, relaţiile strânse dintre inculpaţi şi condamnata R.S. în timpul cât aceasta se ocupa de recrutarea de fete pentru prostituţie, ajutată fiind de mama sa, relaţiile dintre cei doi soţi inculpaţi, apreciindu-se în mod judicios că este exclus ca inculpatul F.A., împreună fiind cu soţia sa, să nu ştie de unde au provenit banii cu care au cumpărat apartamentul, de vreme ce nu a putut dovedi că el a contribuit cu banii provenind din moştenire.
Faţă de aceste considerente, solicitarea inculpatului de a fi achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiindcă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, lipsind latura subiectivă a infracţiunii, este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.
Neîntemeiată este şi solicitarea inculpaţilor de a fi achitaţi pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Astfel, instanţa de apel a motivat pe larg de ce inculpaţii nu pot fi achitaţi pentru această infracţiune în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. aşa cum au solicitat în apel, făcând o amplă analiză a succesiunii în timp a legilor care încriminează această faptă, constatând că, deşi la 27.08.2005 a intrat în vigoare Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pe accastă dată fiind abrogată Legea nr. 87/1994, aceasta nu înseamnă că faptele prevăzute de legea veche au fost dezincrimi-nate, câtă vreme ele se regăsesc în legea nouă [în speţă, în art. 9 alin. (1)
lit. a), ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale].
In cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii penale mai favorabile, art. 13 C. pen., raportat la limitele de pedeapsă diferite prevăzute de cele două acte normative, text care, de altfel, a fost reţinut de primele instanţe.
In motivele de recurs inculpaţii nu au mai solicitat achitarea pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. b), ci în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. Solicitarea este nefondată, întrucât inculpaţii au recunoscut în faza de urmărire penală (iar primele instanţe au motivat întemeiat de ce au înlăturat declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor de revenire asupra acestor declaraţii) că la notar au declarat un preţ mai mic decât cel cu care s-au cumpărat în realitate apartamentele, pentru a plăti taxe reduse. De altfel, inculpaţii nu contestă starea de fapt reţinută de primele instanţe cu privire la această infracţiune, ci doar faptul că în raport de modificările aduse de Codul fiscal, calitatea de contribuitor şi deci obligaţia de a plăti impozite o are doar vânzătorul unui imobil, nu şi cumpărătorul.
Este adevărat că, prin contribuabil, în înţelesul Codului fiscal, se înţelege persoana din patrimoniul căreia se transferă dreptul de proprietate, respectiv vânzătorul, dar această definiţie a contribuabilului nu abrogă dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.241/2005, care a preluat conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994, încadrare juridică pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.
Mai mult, modul în care este redactat art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu exclude posibilitatea ca subiect activ al acestei infracţiuni să fie, în prezent, şi altă persoană decât contribuabilul în înţelesul Codului fiscal, respectiv în speţă şi cumpărătorul imobilului, care avea obligaţia să declare la notar preţul real pentru calculul corect al impozitului ce urmează să fie achitat de vânzător.
De altfel, în cazul de faţă nu este vorba numai de plata impozitului pe venitul obţinut de vânzător prin vânzarea imobilului, ci şi de celelalte taxe notariale care se achită de cumpărător şi care în cazul de faţă au fost calculate la valori mai mici decât cele reale, fapta inculpaţilor întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.
Cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 242 C. pen., instanţa de recurs constată că sunt întemeiate recursurile inculpaţilor şi recursul parchetului, întrucât cu privire la această infracţiune a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen., care atrage încetarea procesului penal potrivit art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Termenul de prescripţie prevăzut de aceste dispoziţii pentru infracţiunea de fals în declaraţii este de 7 ani şi 6 luni, care, raportat la data de 20.11.2000, data comiterii infracţiunii, se constată că s-a împlinit la 20.05.2008.
Faţă de cele menţionate, urmează ca recursurile inculpaţilor şi al parchetului să fie admise numai sub acest aspect, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. să se caseze în parte decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond şi, rejudecând, se vor descontopi pentru fiecare inculpat pedepsele rezultante în pedepsele componente, pentru infracţiunea de fals în declaraţii va înceta procesul penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., urmând să se dispună contopirea pentru fiecare inculpat a pedepselor aplicate pentru restul infracţiunilor, care vor fi menţinute, rezultând pentru inculpata F.S. o pedeapsă de 2 ani închisoare; se va constata că această pedeapsă rezultantă a fost executată în perioada 07.05.2002 – 16.09.2003, inculpata fiind liberată condiţionat la data de 16.09.2003, cu un rest de pedeapsă de 233 zile închisoare, şi pentru inculpatul F.A. o pedeapsă de 1 an şi 3 luni închisoare.
Cu referire la recursul declarat de A.N.A.F., instanta de recurs a reti-nut următoarele: în cursul urmăririi penale, procurorul a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra imobilului, în vederea confiscării, invocând art. 25 alin. (6) din Legea nr. 656/2002 [deşi, în cauză, facându-se aplicarea art. 13 C. pen., nu era incident acest articol, ci art. 25 din Legea nr. 21/1999 şi art. 164 alin. (1) C. proc. pen.].
Prima instanţă, deşi nu a dispus confiscarea imobilului obiect al infracţiunii de spălare de bani, cu motivarea că odată ce banii cu care s-a cumpărat acest imobil au fost confiscaţi prin sentinţa penală nr. 794/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca (prin care R.S. a fost condamnată pentru proxenetism), nu se mai poate dispune o nouă confiscare în prezentul dosar, pentru că aceasta ar însemna o dublă sancţionare, o dublă confiscare, a menţinut sechestrul asigurător asupra imobilului, obiect al infracţiunii de spălare de bani, până la recuperarea de către stat a echivalentului în lei a sumei de 150.000 mărci germane, confiscate de la R.S. (fiica inculpaţilor, condamnată pentru proxenetism).
Instanţa de apel a dispus ridicarea acestui sechestru asigurător, pe de o parte pentru că sechestrul în cauză are un alt obiect – garantarea aducerii la îndeplinire a confiscării bunului obiect al infracţiunii de spălare de bani, iar pe de altă parte, doar o parte din suma confiscată a fost folosită la cumpărarea imobilului, pentru a cărui confiscare s-a instituit sechestrul asigurător.
Instanţa de recurs mai constată că, deşi în cauză se impunea confiscarea apartamentului în cauză în temeiul art. 25 din Legea nr. 21/1999 [dar şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], aceasta nu s-a dispus, iar instanţa de apel nu a putut să îndrepte această greşeală în apelul inculpaţilor, fiind ţinută de principiul non reformatio inpeius.
Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, întrucât, în absenţa unei dispoziţii de confiscare a apartamentului care a făcut obiectul infracţiunii de spălare de bani, nu se justifică menţinerea sechestrului asigurător asupra acestui apartament până la recuperarea sumei de 150.000 mărci germane, confiscată de la R.S., fiica inculpaţilor, condamnată pentru proxenetism, într-un alt dosar. Aceasta întrucât sechestrul instituit în cauză de procuror are un alt obiect, respectiv asigurarea executării măsurii de confiscare a acestui apartament care însă, aşa cum s-a arătat, nu s-a dispus.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 154 alin. (4) C. proc. fisc., invocate în cauză de recurenta parte civilă, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât confiscarea sumei de 150.000 mărci germane s-a dispus de la R.S., care nu are niciun drept de proprietate asupra apartamentului în cauză.
Recursul părţii civile A.N.A.F. a fost respins ca nefondat.
